Cool Runnings

O echipa de bob dintr-o tara tropicala participanta la Jocurile Olimpice de Iarna din Calgary?  What is wrong with this picture? Si mai ales ce legatura are cu blogul clasei 12B?  None really… e doar o paralela intre reusita calificarii echipei Jamaicane in 1988 si ‘reusita’ mea de saptamina trecuta.  Da, dragi colegi, pe 6 mai, in timp ce o parte din voi petreceati clipe minunate la Corabia eu am alergat cursa de ½ marathon din Mississauga.  Si pe parcursul celor 21 km m-am gindit de multe ori la voi… si cum as fi preferat sa fiu in orasul de la marginea Dunarii in loc sa 'imi dau sufletul' undeva pe malul lacului Ontario.

N-am fost niciodata ‘the athletic type’.  Imi amintesc cu oroare de probele de atletism pe care le dadeam la stadion si mai ales cea de rezistenta, de efortul fizic care mi se parea cumplit si starea de rau care invariabil ma cuprindea la sfirsit.  Uhh!  Pe parcursul anilor parintii mei au incercat sa ma orienteze spre diferite sporturi: handbal, tenis, patinaj,… Esec total!  Then how come that I ran a ½ marathon?

In ciuda atitudinii mele anti-sport mi-a placut intotdeauna drumetia.  In munti cu rucsacul in spate ma simt in elemental meu.  Simt muntele ca pe o fiinta care impune respect.  Urcusul?... A challenge! Cele mai placute amintiri din liceu sint cele din excursiile pe care le-am facut... mai ales cele din munti: Ceahlaul – Cabana Dochia (tabara de matematica de la Piatra Neamt), Bucegii (povestea cu glezna—remember?), Ciucasul cu Lacul Sf. Ana (parte din excursia de la Cluj si ‘aventura’ cu autocarul).  Am urcat mai tirziu in Apuseni, Cozia, Paring, Retezat si o parte din Fagaras.  Ne-am mutat in Ontario (which is as flat as it can be) si la inceput am avut alte prioritati.  Anii au trecut si copiii au crescut. Am inceput sa ma gindesc din nou la munti si sa visez la trasee in Alpi, Anzi si Nepal.  Dar pentru asta e nevoie de antrenament: cu cit esti intr-o forma fizica mai buna cu atit te poti bucura mai mult de peisaje si urcusul e mai putin chinuitor.  Si asa am inceput sa alerg… mai intii cite putin apoi din ce in ce mai mult. 

Acum patru ani 'cadou' de ziua mamei copii mei m-au inscris la Running Room:  three month of running - de cite trei ori pe saptamina - culmind with a 10 km race.  Dupa cele trei luni am continuat sa alerg marind treptat distanta si in cele din urma m-am inscris impreuna cu sotul meu la ½ marathon in Toronto in octombrie 2008.  A fost greu, am mai si mers din cind in cind, dar a fost minunat sa ajungem  la linia de sosire unde ne asteptau copiii.

Anul acesta in septembrie vom urca pe Inca Trail - un traseu de aproximativ 44 km in Anzi pina la Machu Picchu.  E un urcus greu care trece peste trei pasuri dintre care cel mai inalt este la 4200m, si pentru care am inceput sa ma antrenez incepind din ianuarie.  Din antrenament face parte si alergatul (some days la -15 C de unde si ideea titlului) si ca sa fiu mai ‘motivated’ m-am inscris la ½ marathon-ul din luna mai din Mississauga.  Asa am ajuns sa alerg my second ½ marathon.  Inainte de cursa am hotarit ca asta va fi ultima la care voi participa… I’m not getting any younger si au inceput sa ma doara incheieturile… But who knows?

The Running Granny

Pentru poze check your emails.

Când trecutul atinge prezentul...

…16 aprilie : o zi in calendar simplă, normală ca oricare alta. Si, totuși nu a fost așa...

O zi pe care anul acesta, 2012, am așteptat-o cu înfrigurare și, așa, cum am afirmat-o , cu ceva timp în urmă, cu foarte multe emoții...Pentru că, intr-un oraș anume, după ani și ani, și-au dat întâlnire cățiva absolvenți. ...Dintr- “O clasa oarecare de liceu”...

...Am așteptat, am visat , mi-am imaginat...dar, ceea ce am trăit nu s-a încadrat nici pe departe în gama trăirilor așteptate...O săptămană, o zi, o oră!

Sunt emoții pe care nu ți le poți stăpâni, nu ți le poți învinge, care, pur și simplu te aruncă cu o forță nebănuită într-o zonă cu zero control. Sunt trăiri de foc pe care cu cât vrei să le domolești, cu atât izbesc în ușa acea tainică și ferecată numită “suflet” a cărei cheie ai făcut-o pierdută cîndva pentru ca eu/el /oricare dintre noi am afirmat “sunt cel mai tare”!...

...Si câte întrebări mi-am pus.Cum o să fiu acolo? Cum o să le par colegilor? Ce vor zice despre mine?Acum ? Si mai ales după. Dar, va mai urma un ...”va urma”?

V-ați gândit vreodată că, peste ani și ani , după ce ați avut privilegiul să cunoașteți câteva persoane și cu care ați petrecut ceva timp împreună vi s-ar putea face dor de ele sau măcar să vă roadă curiozitatea să aflați cum au ales să-și trăiască viața? Cu sinceritate, eu nu. Pur și simplu am pășit în viață, am privit înainte. Si, uneori, crâmpeie de amintiri mi-au bântuit visele si chipuri cunoscute le-am regăsit doar acolo în perioadele mai calme ale vieții...Zâmbeam ușor și cu plăcere dimineața și nu credeam ca peste mulți, chiar foarte mulți ani, târziu , asemeni celui vinovat ce vrea sa își revadă locul faptei, că-mi voi dori să mă întorc ACOLO și sa aflu. Să aflu ce ați făcut în toți acești ani.

In primăvara lui 2012 dorința noastră a devenit tot mai puternică…și s-a materializat…în întâlnirea noastră din 16 aprilie de la Casa Universitarilor din Craiova.

Nu vreți să știți cum a fost drumul până acolo! Precum Coloana Infinitului: fără sfârșit! Pășeam hotărâtă și mă gândeam că pe unii i-am văzut in poze și nu-mi puneam problema daca îi voi recunoaște din prima sau nu, ci doar dacă mai puteam fi noi, cei de odinioară. Si cum vor fi primele momente. Ce vom face atunci? Cercetare? Tăcere? Mirare? Uimire? Politețe? Si nu reușeam să merg cu gândurile mai departe, trecuse prea mult timp peste noi: în fața mea vor fi alți oameni,cu alte gânduri și alte preocupări! Si ce se va întâmpla atunci?...

A fost mult mai intens și greu de povestit.

Cum să explici ce înseamnă să faci față unui trac de nestăpînit? Cînd mii de fiori îți străpung ființa și pendulezi între nesiguranță, încântare și nesaț ? Cînd valuri de sînge cald îti traversează iar și iar obrajii pentru că, în sfarșit, în fața ta sunt cei cu care ai trăit clipele acele detașate și nonșalante și care te privesc la fel de întrebători? Cînd vrei să îi asculți și vrei sa-i întrebi pe toți odată ? Oricum vocea nu te mai ajută si simți doar cum ți se gâtuie, ți se frânge și reușești , cu greu, să articulezi 3-4 cuvinte sparte: “Ce mai faci..?”.

Si, brusc, realizez că m-am temut degeaba!

... gata!!!!!!!!!!!!

FLASH!!! Eram din nou împreună!

Tot ce-a fost greu dispăruse, parcă în eter si, iata-ne! Priviți la noi!!! Radiem, suntem incandescenți, iar ochii, ce sclipesc intens, ni se rotesc în toate direcțiile, căutam să surprindem orice gest, să sorbim fiecare cuvânt rostit sau privire. Cuvintele ne vin ușor, curg poznaș și discuțiile noastre devin de nestăpânit. In glas mai persistă o urmă de emoție, de data asta, însă, este semnul interesului maxim!...Să mai continui? Vreți să ne vedeți înotînd în marea de râs si veselia generală care ne-a cuprins pe toți? Vă dau și raspunsul așteptat : eram, ne simțeam chiar NOI, cei din XII B. : dezinhibați, surâzători, șarmanți. Ne regăsisem și pur și simplu ne devoram: cu toții și din toate părțile și , în loc de durere, o senzație de seninătate ne umplea inimile…

Si povesteam…și discutam…și ne aminteam…si simțeam…și TRAIAM.

Ce trăiam? Ceva ce nu se poate traduce in cuvinte, ceva ce poate fi definit printr-o replica de film văzut cîndva , adica acel moment Când trecutul atinge prezentul…

La cat mai multe Sarbarori Pascale impreuna!

De primavara...

Am palmele-nflorite
Cu narcise.
Si la urechi
Cercei de ghoicei.
Sunt primavara
Ce-nfloreste-n vise,
Pe campuri
Unde zburda miei.

Am inima-nrosita
Un bujor.
Si rochia-nverzita
Prematur.
Sunt primavara ta
                                                                                    Si-a florilor
                                                                                    Si linistea venit-am
                                                                                    Sa ti-o fur.

Violoncelul - o analiza sintetica

    

                                         Violoncelul  

                                                                /analiza sintetica/

Genul: Violoncelul nu este o vioara de sex masculin. Doar nu stiu cine poate sa creada ca e o vioara de sex masculin uitandu-se  la batul din partea inferioara, cum se vede in fotografie. 

Locul in societate: Vioara e pozitionata intotdeauna in fata, e regina.  Pianul tot in fata, asezat, ca un rege, care este. Din apropiere, flautul aduce incantarea inegalabila a menestrelului. Harpa e divina, are splendoarea penajului unui paun si un loc mai inalt, cu vizibilitate. Mai toti se pare ar vrea s-o poarte in brate dar nu au bratele suficient de lungi. Violoncelul, are locul garantat, in spate.

Potentialul: Paganini si Mozart nu au ajuns celebrii cantand la violoncel.  Nici un artist care-si propune sa reuseasca in viata nu alege violoncelul. Intr-o orchestra buna auzi violoncelul doar de cateva ori intr-un concert, atunci cand iti mai tragi sufletul dupa un solo emotionant de vioara. Violoncelul nu castiga nici o competitie cu celelalte intrumente. Nici in plan muzical, nici un salariu mai bun pentru violoncelist.  Prin natura sa, nu e competitiv.

Tonalitatea:  Violoncelul e modest, morocanos, singuratic.  Justificat, te si miri ca violoncelul ridica cand si cand tonul. E probabil din cauza batului infipt in partea posterioara, cum iar se vede in fotografie .

Postura: Vioara se aseaza tandru pe umar si atinge obrazul. Pianul e rasfatat cu degetele pe toata lungimea lungimii.  Harpa se tine imbratisata. Flautul se duce la buze, ca e dulce.  Violoncelul, se tine intre picioare. Ceea ce creaza cateodata preocupare. Cazul patriarhului lui Marquez care era de principiul ca fiica lui poate studia orice instrument la Paris atata timp cat o face cu picioarele apropiate.  

Concluzia:  Doar un trombonist sugubat care vrea sa distreze orchestra propune violoncelul unui  entuziast  care cauta  solutii de succes. In realitate, nu exista nici un motiv rezonabil sa alegi violoncelul. Exceptia e cazul nerezonabil cand iti place pur si simplu sunetul lui si n-ai cum altfel.

Orchestra Sim-FUN-ica 12B

Deoarece sunt inca in gratzia muzicii, si mai corale si mai ne-corale, si avand in vederea #1 ultimele doua zile cu note disonante in ceea ce as numi acum “Orchestra Sim-FUN-ica 12B”, iar in vederea #2 ca voi fi plecat pentru urmatoarele patru saptamani intr-o vacanta fara email si internet (hurrrraaaaayyyy!), sa va mai las una, inainte de zbor:

Dupa ani de zile ne-am reunit dupa o indelungata tacere intr-o orchestra creata impromptu, formata din instrumente diferite, adunate de peste tot, fiecare cu tonalitatea lui, cu timbrul lui, dar toate capabile sa cante dupa aceleasi ritmuri si arpegii muzicale. Orchestra este inca mica (seamana mai mult cu una de camera la momentul asta), si in consecinta avem nevoie de muzicanti noi. Pana acum avem urmatorul inventar de instrumente (afisat in fosa orchestrei):

1. Un pian (aici avem nevoie de un solist adevarat, delicat, care sa nu faca zgomot cand canta, dar astia sunt rari. Daca stiti vreunul, dati de stire)
2. Un violoncel (Dan)
3. O vioara (Flavia)
4. O harpa (Delia)
5. Un flaut (Carmen)
6. Un trombon (Anton) – vezi, mai Dane Cherciule, asta e ceea ce numesc eu rima buna!
7. Percutie / Tobe (Tibi)
8. Coristi (Rodica, Cristi M, Narcisa, Florin)

Sa ma ierte cei pe care i-am sarit din greseala. Si sper ca v-ati prins de regula de baza a orchestrei: cine nu pune bloguri, ci numai comentarii, sunt automat inscrisi la cor!

Avem nevoie de mai multe viori (Rodica s-a oferit, si astept sa vad daca se tine de cuvant), si un bas (poate unul dintre “politicienii” grupului se ofera, macar pentru simplul fapt ca "bas" e radacina numelui unui important personaj politic contenporan) Am mai avea un violoncel ratacit prin magazia blogului, dar e naimit intr-un sir de concerte europene din seria “Stresat in Basel” si in consecinta nu il iau in considerare la momentul acesta.

Ideea de baza in organizarea Orchestrei Sim-FUN-ice 12B este ca nu conteaza timbrul, etichetele sau vechimea instrumentului. Muzica blogulara (sau "muzica posturilor" cum ii spune prietenul meu de la Departamentul de Psihologie Intuitiva al Universitatii San Jose din California) se face prin contributia tuturor instrumentelor. Iar de dirijor, ce sa zic? Cu multi ani in urma, cand eram inca in facultate, am vazut la Cinemteca de pe Eforiei (o mai fi existand acum?) un film al lui Fellini, numit “Repetitia.” Era un scurt metraj foarte bine facut si cu un mesaj adanc: orchestra canta bine atata timp cat are dirijorul in fatza ei, dupa aia se alege praful si pulberea. Finalul e electrizant: haosul generalizat lasat de plecarea neasteptata a dirijorului, degringolada imposibil de controlat, este intrerupta brusc de o bila uriasa, care apare din senin, sparge zidul din spatele orchestrei si aduce spectacolul jalnic la final. The curative effect of the catastrophe.

In cazul nostru, suntem norocosi: avem un dirijor renumit, Google "Searchie" Blogger, un maestru al orchestratiei mondiale, care nu cred ca ne va lasa prea curand cu ochii in ceatza. Pentru ca daca asta s-ar intampla, prin absurd, nu ne-ar mai ramane decat sa zicem ca pamanteanul ala prea-iubit: daca Google nu e, nimic nu e…

Subiecte Bune de Blog

1)