Nu m-a interest niciodata cu adevarat politica, dupa cum nu ma intereseaza filmele de actiune la care, pentru motive pe care probabil nu le voi intelege niciodata cu adevarat, ma apuca somnul si adorm. Ca sa ma justific, explic familiei care nu intarzie niciodata sa ma ia peste picior: “Nu e varsta, ba desteptilor. Eu sunt doar un instrument foarte precis de masura: cu cat filmul de actiune e mai prost, cu atat adorm mai repede.” Si de obicei filmele de actiune proaste sunt alea care ingramadesc la inceput servieta diplomat cu bomba atomica impaturita ca o camasa inauntru, ticaind inebunitor in timp ce de’alde Ghita Sapteluntre (varianta americana), ia cladirea la subrat si fuge cu ea in afara orasului, ca sa o goleasca de teroristi. Dar mai bine sa ne concentram acum atentia pe ideea de politica ca film de actiune.
Ceea ce se intampla in Romania zilele astea, cu de-alde referendumul presidential si toate discutiile pro so contra care par sa paralizeze tara intr-o analiza atrofianta, nu ma adoarme, ci ma face sa urmaresc cu interes si sa gandesc. Semn ca filmul regizat de politicienii zilei e de calitate buna.Despre ce e filmul asta? Nu este despre oameni (Traian, Antonescu, Victor, Crin, Basescu, Ponta, etc.) Este un film despre “revelatie.” Exista un termen foarte bun in engleza, “awakening” care este potrivit pentru situatia discutata. Spre deosebire de varul lui semantic “epiphany” care este foarte religios in conotatie, si se manifesta de obicei ca o izbitura mentala (bang, adevarul mi s-a relevat brusc!), “awakening” implica evolutie temporala, foarte asemanatoare trezirii din somn care ia, in functie de individ, de la cateva zeci de secunde la o jumatate de zi (fiu’ meu al mare, de exemplu.) Pe langa faptul ca este o revelatie, “cazul referendumului presidential” este si o “invatare de minte.” Din punctual meu de vedere, “invatarea de minte” are doua aspecte:
- Practica sau “training” in cursul careia mintea, individuala sau colectiva, acapareaza noi cunostiinte prin expunere la explicare, impartasire (“sharing”) sau traire directa.
- Abilitatea de a nu mai face greseli maine, bazata pe cunostiintele dobandite azi.
“Basesciada romaneasca” are toate elementele care sa o califice drept un excelent candidat pentru revelatie si invatare de minte, ambele venind in doua pachete la fel de valoroase: individual si colectiv. Este una dintre sansele bune ale Romaniei ca sa creasca ca natie (in sensul de "maturizare" sau "coacere") si sa se mai apropie cu un pas de iesirea din stadiul de adolescenta (“teenaging years”) in care au tinut-o evenimente istorice in afara controlului ei, pe care le-au orchestrat bulangii (termen provenit din “bullying” care este un substantiv foarte puternic si foarte folosit in limba engleza) istorici ai momentului: Rusia, Anglia, America, Germania…
Basesciada ma duce cu gandul la comportamentele de adolescent ale fiilor mei. In ciuda explicatiilor constante despre bine si rau pe care le-am oferit, free of charge and with all good intentions, fiind primite in aproape toate cazurile ca total ne-avenite si ne-binevenite (“Leave me alone! Get out of my room!”), in final sunt ei insisi care trebuie sa treaca prin “crappy, revelatory moments” ca sa realizeze ce e bine si ce e rau. Trebuie sa fie ei care sa vina cu solutia pe care tu o stiai cu mult inainte de a incepe o alta discutia lunga, combativa si istovitoare. Orice incercare de a-i impinge prea repede in afara granitelor varstei este sortita esecului.
Romania noastra e inca adolescent politic. Au tinut-o in situatia asta cei cincizeci de ani de oprire fortzata a cresterii, controlata draconic de parinti iresponsabili. Iar acum, “brusc si dintr-o data” (pleonasmul imi apartine si il folosesc pentru ca suna “cool”) ne-am trezit aruncati in lumea celor maturi, cerandu-ni-ne sa ne comportam si sa facem decizii de oameni maturi. Si bineinteles ca nu putem: nici individual, nici colectiv (ca societate). E prea devreme. Nu suntem inca acolo (Brucane, Brucane!), dar invatam. Nimeni nu ramane forever in stadiul de adolescent, fie el istoric sau politic. La un moment dat, clasa politica romaneasca va incepe sa se comporte matur, iar populatia Romaniei, care va fi mult mai putin interesata sa ii urmareasca pas cu pas prin dormitoarele lor private si mai mult doritoare sa vada rezultatele practice al guvernarii, va deveni si ea matura.
Cat despre greseli, le fac si natii mature, pentru ca sunt oamenii care fac natiile, si nu invers. Iar oamenii au tendinta sa reactioneze la fel la stimulii externi si interni, si sa faca aceleasi greseli. Cu cativa ani in urma, ministrul de finante din guvernul federal al Canadei a pus la cale o lovitura de palat ca sa il debarce pe primul ministru de atunci, de altfel o foarte respectabila si longeviva figura politica. Puciul a reusit numai pe jumatate: ministrul de finante si acolitii lui au fost dati in vileag, dar dupa vreo jumatate de an prim-ministrul a demisionat: ii venise timpul. Iar pucistii au avut sansa sa isi concentreze atentia pe business-urile lor personale, care fusesera neglijate cat timp facusera politica.
Acum vreo trei-patru ani, o troica formata din cei trei lideri ai opozitiei a vrut sa il debarce pe prim-ministrul de atunci (totodata prim-ministrul de acum) mai mult pe motivul ca era o fire discretionara si aroganta. Puciul nu a reusit, pentru ca prim-ministrul a actionat abil si inteligent (a folosit briliant prevederile constitutiei), si a evitat criza. In ambele situatii, presa a tratat cu seriozitate evenimentele, punand articole pe prima pagina, dar fara prea mult interes, si nici o urma de pasiune. Din portia zilnica de 9 minute de stiri la ora 9 pe Radio CBC (longest morning radio news segment in the country), 2 minute in medie au fost dedicate evenimentelor. Oamenii nu au reactionat nici atat, din doua motive:
- oamenii aici sunt prea preocupati de ce trebuie sa faca cu si pentru vietile lor, in loc sa astepte sa faca altii (thank you, Mister JFK)
- oamenii aici au incredere in liderii lor si stiu ca vor gasi solutia potrivita la orice situatie care se se califica drept criza (uneori increderea asta trece in indiferenta, cu toate urmarile posibil nefaste, dar asta e alta mancare de peste!)
E clar ca maturizarea ia ceva timp. Daca e sa comparam cu varsta omului, un sfert de perioada (20 din 80 de ani) e petrecuta in adolescenta. Probabil una dintre cele mai lungi pregatiri de zbor din spectrul animal. Adolescenta, ca sa fie eficace si sa devina piatra de temelie a maturitatii, necesita experimentare constanta si cantitati importante de esec. Numai ca experientele si esecurile nu trebuie sa lase urme adanci, sa altereze personalitatea, sau sa zguduie incredera adolescentului in puterea lui decizionara. Si exact asta e situatia actuala: nimic cu adevarat rau nu se poate intampla ca urmare a basesciadei: nu exista nici un risc de dictatura militara (care armata?) sau restauratie politica (care dictatori politici cu Bruxelles-ul la numai 600 km distanta si Berlinul, da, Belinul, si mai aproape?) Iar de Moscova nu va temeti: un dulau mare cu glasul pierit, ragusit si serios dogit de atata latrat in trecut, in prezent cu magazia de ideologii goala…
Lucrul bun este ca odata ce circul va parasi orasul (“the circus is out of town”) toti vom fi invatat dintr-o lectie care ne duce cu un pas mai aproape de maturitate. Dar nu va bucurati prea devreme. Maturitatea vine cu umbra ei: nu mai e "fun".