
Senzatia asta am incercat-o din plin in cele doua saptamani de vacanta pe care le-am petrecut in RSR (Romania, Sweet Romania), in aprilie anul curent. Presiunea acestei calatorii am resimitit-o din prima pana in ultima zi, ziua reintoarcerii spre casa, ca intr-o drama cu actiune de doi bani, dar cu suspans garantat: eu si nevasta stateam aruncati intr-o rana, obositi si descumpaniti, pe doua scaune in sala de asteptare a aeroportului Otopeni, zgaindu-ne dupa coada alba a avionului de Roma, care parea sa se fi ratacit pe drumul de la hambar la poarta de imbarcare si in minte mi se rotea obsesiv, ca o rola de film stricata, un scenariu unic: doi zdrahoni cu muschii decupati prin haina, imbracati in costume negre (thank you, Hollywood, for lifelong clichés!) se apropie de noi si mi se adreseaza cu glas rastit: “Hei, ‘mneata cu ochelari si cioc, vii cu noi ca sa iti platesti datoria fata de tara! Mama voastra de profitori! Ia uite ce gras esti: iti merge bine pe-acolo pe unde esti, eh?” Cu scena asta bazaindu-mi prin cap ca o albina nebuna, ma simteam in pielea unui transfug care incearca sa scape dintr-o tara cuprinsa de razboi. Cu diferenta ca razboiul pe care l-am resimtzit in cele doua saptamani petrecute in tzara de origine a fost unul impotriva bunului simtz. O lupta crancena, fara ragaz ori rabat, impotriva normalitatii.
Inutil sa mentionez ca vizita in Romania a
fost un sir gros de dezamagairi. Si bineinteles ca nici unul dintre voi nu ar da
o ceapa degerata citind destainuirile mele de turist nevrotic: fiecare cu
crucea lui, cu experientele lui, cu gustul propriu pentru interpretare:
subiectivitatea pentru oamenii creativi, explozivi, spontani; obiectivitatea
pentru oamenii fara lustru, anodini, plictisitori. Dar indiferent de anxietatile mele, ce e cert este ca in
Romania de azi pluteste in aer, ca o ceata grea si groasa, o negativitate
absoluta. Un smog greu, absolut poluant pentru minte si inima. Norii grosi de rejectie a
oricarei solutii pozitive se descarca in fulgere cumplite care trasnesc si pe
cel mai optimist dintre muritori. Nimeni nu mai are rabdare pentru o
conversatie in care sa poti introduce o fraza pozitiva. Nimeni nu mai este
capabil sa arate compasiune pentru neadaptatii la lumea exclusiva a banului cocotzat
in varful columnei valorilor supreme. Nimeni nu il crede pe al necajit sau
bolnav, nimeni nu iarta pe unul care a gresit. Nimeni nu mai are rabdare cu prostul. Nimeni nu mai are rabdare cu desteptul. Iar cand oamenii se plang, nu
arata lacrimi: tzipa. Si ar vrea sa omoare cu privirile. Razboiul e total si e contra a toate si contra tuturor.
Iar eu, fire de contrarian fara vindecare, nu
rezist sa ies din scena pe nota asta finala, care pare destul de intensa si
chiar potrivita pentru a isca o controversa cu niscaiva patrioti locali (dintre
cam am observat cam un duium in Clasa 12B), fara sa povestesc intamplarea de la
barajul Bicaz.
Eram de vreo doua zile pe drum, strabatand
nordul Moldovei si crucindu-ma de cate hartoape gaurind drumurile noastre “europene”
poate sa ia o Dacie Logan fabricata in Romania, fara sa se farame in bucati. Prin
contrast ma gandeam la Mazda mea care s-ar fi desfacut ca un evantai firav, de proasta calitate, de la un singur
hartop pe “in-faimosul” DN 2, drumul dintre Focsani si Bacau, care pare sa fie facut din asfaltul ramas dupa un furt in masa,
pentru ca are o banda si jumatate pe fiecare directie de mers, probabil ca sa
acomodeze o masina si o bicicleta gonind in paralel, obligatoriu cu aceeasi
viteza. Pe drum ne oprisem la arhi-cunoscutele manastiri nemtzene (Agapia,
Varatec, Secu, Sihastrie, Neamt) si ne bucurasem ochii si ne improspatasem
sufletele cu acel amestec unic de istorie, spiritualitate si, de ce nu, mandrie
nationala.Da, avem un unicat cultural: punga de manastiri din Moldova. Moldova,
dulcea Moldova, sansa noastra la glorie culturala, dar nu si la redresare
economica…
Dinspre Targu Neamt am cotit-o spre Ceahlau
– eu tinind-o una si buna ca vreau sa vizitez Duraul, statiunea montana de la
poalele masivului de care ma leaga amintiri din tinerete. Inutil sa mentionez
ca ceea ce am gasit in locul statiunii a fost cu totul altceva decat ceea ce imi
aminteam eu. Duraul este acum un “ghost town”, o statiune abandonata, parasita
in graba sub presiunea unor evenimente de care nimeni nu pare a-si aduce aminte:
poate oameni atacati si sfartecati de
armate feroce de zombies? Poate vreo epidemie cu un virus necunoscut de pe
planeta Betelgeuse? Iar locul, asa
cum se prezinta acum, imi aminteste de Jack Nicholson si al lui faimos “The
Shining.”
Fugind din Durau de frica lui Jack
Nicholson, biensur, ne-am indreptat spre barajul Bicazului. Eram la vreo zece
kilometri de obiectiv cand am simtit ca ceva nu e in regula. Am schimbat
priviri cu sotia, care era in dreapta mea, pe scaunul pasagerului, si aproape
la unison ne-am pomenit intreband retoric: “Unde e apa?” Lacul de acumulare era
secat.
“Poate e in maintenance” am indraznit sa replic,
ne(mai)stiind care e cuvantul romanesc pentru “maintenance.”
“Poate!” zice ea, a incurajare.
“Hmm,” ma indoiesc eu cu glas gituit de
incertitudine, desi nu aveam nici un motiv sa ma indoiesc: asta e mersul firesc
al naturii, apele seaca, apele se umfla, apele mor. Ca si oamenii…
Dupa alti cativa kilometri de gropi si de uluire
combinate intr-un amestec cu parfum de ciuleandra locala, oprim unde opreau
toate masinile candva, pe muchia superioara a barajului, unde oamenii isi
aprindeau o tigara (o mai aprind si acum) vrand sa se delecteze cu privelistea
si sa se simta parte dintr-o combinatie coplesitoare prin dimensiuni: lacul de
acumulare, muntele, barajul. Numai ca de data asta lipsea un element esential:
apa. In locul ei zacea o baltoaca insalubra, plina ochi cu vreo zece mii de
sticle goale care stateau gramada, unele langa altele, ca niste dale formand un caldaram suprarealist.
“Ce dracului e asta?” zic eu si, fara sa
astept raspunsul nevestei, ma indrept spre
o cabina de la capatul drumului, in interiorul caruia statea unu’ gras,
imbracat in uniforma de gardian public. Deasupra cabinei lui, infipt in stanca
muntelui, atarna un portret mare, cu
figura presedintelui Basescu si un slogan de bine, ceva cu “progres” si “un
presedinte pentru Romania,” ca sa fie clar si pentru al din urma prost ca omul ala candideaza
pentru Romania si nu pentru alta tzara.
Eram prea uluit de aspectul barajului ca sa
mai tin cont de deferenta pe care mi-o inspira in mod natural orice uniforma (simptomul
omului slab de inger), si il intreb direct:
“Dom’le, nu sunt din zona si nu prea la
current cu evenimentele, dar ce s-a intamplat cu lacul de acumulare?”
“Baietii destepti,” zice gardianul, si prima
impresie a fost ca trebuie sa fi fost fie
vreun handicapat mental, fie vreun clown angajat
de Circul de Stat (o mai exista institutia asta?), facandu-si “gig”-ul din
emisiunea ”Just for Laughs” (astia de
pe-aici din Canada trebuie sa stie despre ce vorbesc, iar voi din Romania,
ghiciti! )
“Care baieti destepti, dom’le?” insist eu, ca
prostul.
“Baietii destepti,” se incapatineaza
clownul in actul lui bizar, dar cand ma vede total nedumerit se miluieste de
mine si explica: “Reformatorii, dom’ sef. Astia care au dus tzara de rapa. Declara
barajul si hidrocentrala insolvente ori ne-functionale,
ca sa le vanda pe nimic si sa le ia tot ai lor… Sa ne vanda dupa aia electricitatea
la pretul lor.”
Deci sa recapitulam: omul ala era omul
legii platit de guvern ca sa pazeasca barajul. Acel om al legii imi destainuie ca
lacul de acumulare e secat fortat de catre guvernantii corupti, adica sefii lui,
ca sa declare barajul ne-functional si sa il vanda pe doi bani acolitilor lor,
adica alora care i-au adus cu bani la putere. Eu stam acolo dupa o saptamana in
care am avut de toate: am aflat ca cetatea Sarmisegetusa este de fapt o poarta
spre o alta dimensiune iar Zamolxes a fost extraterestru; am aflat ca de fapt
limba latina a fost si limba dacilor si romanii nu au avut nevoie de translator
cand i-au cucerit; am aflat ca oameni de afaceri din orasul P. isi schimba numele si buletinul de identitate ca sa nu le mai ia urma garda financiara; o ruda apropiata mi-a prorocit, citind intr-un calendar
astrologic, ca cineva apropoiat mie va muri pana la sfarsitul lunii; etc. Comparat
cu lista mea, era o aditzie minora, lipsita de importanta, descoperirea ca
guvernul Romaniei a inchis robinetul lacului de acumulare de la Bicaz ca sa
declare hidrocentrala insolventa si sa o “vanda” baietilor destepti.
Dar ceea ce mi s-a parut si mai grav este
ca nici unul dintre noi doi a fost tentat, in momentul ala absurd, sa imprime
un “spin” pozitiv la concluzie, sa dea sansa naturii sa fie mai puternica decat
niste guvernanti alesi democratic zice-se, sa dea sansa lui Dumnezeu sa fie mai
in control cu vremea si cu lacurile decat Boc sau Ponta sau Georgescu. Si natura sau Dumnezeu sa dea o seceta si sa sece lacul. Paream doi
oameni normali, intr-o discutie normala despre un eveniment (a)normal, dar
alesesem absurdul colectiv ca limba de comunicare. Ala ca ala, ca era indobitocit de viatza intr-o cabina de lemn pe malul unui lac de acumulare plin ochi cu sticle murdare. Dar eu, venind
dintr-o zona a planetei unde oamenii sunt mai retinutzi in emiterea opinilor apocaliptice, nu am simtzit nevoia sa il zgaltzii pe
guardian ca sa isi vina in fire: “Alo! Alooo!!!”
Revelatia asta m-a facut sa imi cada buza, iar
dilema s-a materializat brusc, ca o pisica care pune pas de pasla si iti apare
brusc in fatza. Daca era adevarat ce spunea gardianul, asta e o escrocherie de
proportii mondiale. Chapeau! vorba emigrantului
roman de Montreal… Artizanii miscarii asteia sunt mai tari ca Gru, saralatanul
absolut din “Despicable Me” care planifica sa fure luna. Si pana la urma il
opreste pe unul de la competitie, care o furase inaintea lui (asta e o paradigma
interesanta a perioadei de tranzitie romanesti)… Iar daca nu era adevarat si
asta este ceea ce gandesc de fapt oamenii in Romania (inclusiv oamenii platiti de guvern
ca sa le fie loiali si sa ii apere interesele) e si mai grav: o natie care face
din absurd logica zilnica este pe drumul sigur catre un abis al disperarii. Mai
bine sa fi secat Boc sau Ponta sau Georgescu apa din lacul Bicaz, decat sa ai o natie
care scorneste ca furatul lunii e iminent si singura poarta de scapare este in
alta dimensiune, pe la Sarmisegetusa.
Dupa “epifania Bicazului” nu mi-a mai ramas
decat sa numar zilele pana la cursa de Roma…