Epifania Bicazului

Cateodata in viata trebuie sa recunosti ca esti la capatul drumului si oricat ai incerca sa gasesti justificari “to get going” si sa mentii un sens al sperantei ca poate, poate lucrurile se vor indrepta si o sa vezi si ziua cand va fi mai bine, nimic nu merge in directia dorita. Totul se impiedica in neprevazut si se ineaca in incertitudine.Esecul pare a fi total.

Senzatia asta am incercat-o din plin in cele doua saptamani de vacanta pe care le-am petrecut in RSR (Romania, Sweet Romania), in aprilie anul curent. Presiunea acestei calatorii am resimitit-o din prima pana in ultima zi, ziua reintoarcerii spre casa, ca intr-o drama cu actiune de doi bani, dar cu suspans garantat: eu si nevasta stateam aruncati intr-o rana, obositi si descumpaniti, pe doua scaune in sala de asteptare a aeroportului Otopeni, zgaindu-ne dupa coada alba a avionului de Roma, care parea sa se fi ratacit pe drumul de la hambar la poarta de imbarcare si in minte mi se rotea obsesiv, ca o rola de film stricata, un scenariu unic:  doi zdrahoni cu muschii decupati prin haina, imbracati in costume negre (thank you, Hollywood, for lifelong clichés!) se apropie de noi si mi se adreseaza cu glas rastit: “Hei, ‘mneata cu ochelari si cioc, vii cu noi ca sa iti platesti datoria fata de tara! Mama voastra de profitori! Ia uite ce gras esti: iti merge bine pe-acolo pe unde esti, eh?” Cu scena asta bazaindu-mi prin cap ca o albina nebuna, ma simteam in pielea unui transfug care incearca sa scape dintr-o tara cuprinsa de razboi. Cu diferenta ca razboiul pe care l-am resimtzit in cele doua saptamani petrecute in tzara de origine a fost unul impotriva bunului simtz. O lupta crancena, fara ragaz ori rabat, impotriva normalitatii.

Inutil sa mentionez ca vizita in Romania a fost un sir gros de dezamagairi. Si bineinteles ca nici unul dintre voi nu ar da o ceapa degerata citind destainuirile mele de turist nevrotic: fiecare cu crucea lui, cu experientele lui, cu gustul propriu pentru interpretare: subiectivitatea pentru oamenii creativi, explozivi, spontani; obiectivitatea pentru oamenii fara lustru, anodini, plictisitori. Dar indiferent de anxietatile mele, ce e cert este ca in Romania de azi pluteste in aer, ca o ceata grea si groasa, o negativitate absoluta. Un smog greu, absolut poluant pentru minte si inima. Norii grosi de rejectie a oricarei solutii pozitive se descarca in fulgere cumplite care trasnesc si pe cel mai optimist dintre muritori. Nimeni nu mai are rabdare pentru o conversatie in care sa poti introduce o fraza pozitiva. Nimeni nu mai este capabil sa arate compasiune pentru neadaptatii la lumea exclusiva a banului cocotzat in varful columnei valorilor supreme. Nimeni nu il crede pe al necajit sau bolnav, nimeni nu iarta pe unul care a gresit. Nimeni nu mai are rabdare cu prostul. Nimeni nu mai are rabdare cu desteptul. Iar cand oamenii se plang, nu arata lacrimi: tzipa. Si ar vrea sa omoare cu privirile. Razboiul e total si e contra a toate si contra tuturor.

Iar eu, fire de contrarian fara vindecare, nu rezist sa ies din scena pe nota asta finala, care pare destul de intensa si chiar potrivita pentru a isca o controversa cu niscaiva patrioti locali (dintre cam am observat cam un duium in Clasa 12B), fara sa povestesc intamplarea de la barajul Bicaz.

Eram de vreo doua zile pe drum, strabatand nordul Moldovei si crucindu-ma de cate hartoape gaurind drumurile noastre “europene” poate sa ia o Dacie Logan fabricata in Romania, fara sa se farame in bucati. Prin contrast ma gandeam la Mazda mea care s-ar fi desfacut ca un evantai  firav, de proasta calitate, de la un singur hartop pe “in-faimosul” DN 2, drumul dintre Focsani si Bacau,  care pare sa fie facut din asfaltul ramas dupa un furt in masa, pentru ca are o banda si jumatate pe fiecare directie de mers, probabil ca sa acomodeze o masina si o bicicleta gonind in paralel, obligatoriu cu aceeasi viteza. Pe drum ne oprisem la arhi-cunoscutele manastiri nemtzene (Agapia, Varatec, Secu, Sihastrie, Neamt) si ne bucurasem ochii si ne improspatasem sufletele cu acel amestec unic de istorie, spiritualitate si, de ce nu, mandrie nationala.Da, avem un unicat cultural: punga de manastiri din Moldova. Moldova, dulcea Moldova, sansa noastra la glorie culturala, dar nu si la redresare economica…

Dinspre Targu Neamt am cotit-o spre Ceahlau – eu tinind-o una si buna ca vreau sa vizitez Duraul, statiunea montana de la poalele masivului de care ma leaga amintiri din tinerete. Inutil sa mentionez ca ceea ce am gasit in locul statiunii a fost cu totul altceva decat ceea ce imi aminteam eu. Duraul este acum un “ghost town”, o statiune abandonata, parasita in graba sub presiunea unor evenimente de care nimeni nu pare a-si aduce aminte: poate oameni atacati si sfartecati de armate feroce de zombies? Poate vreo epidemie cu un virus necunoscut de pe planeta Betelgeuse?  Iar locul, asa cum se prezinta acum, imi aminteste de Jack Nicholson si al lui faimos “The Shining.”

Fugind din Durau de frica lui Jack Nicholson, biensur, ne-am indreptat spre barajul Bicazului. Eram la vreo zece kilometri de obiectiv cand am simtit ca ceva nu e in regula. Am schimbat priviri cu sotia, care era in dreapta mea, pe scaunul pasagerului, si aproape la unison ne-am pomenit intreband retoric: “Unde e apa?” Lacul de acumulare era secat.

“Poate e in maintenance” am indraznit sa replic, ne(mai)stiind care e cuvantul romanesc pentru “maintenance.”

“Poate!” zice ea, a incurajare.

“Hmm,” ma indoiesc eu cu glas gituit de incertitudine, desi nu aveam nici un motiv sa ma indoiesc: asta e mersul firesc al naturii, apele seaca, apele se umfla, apele mor. Ca si oamenii…

Dupa alti cativa kilometri de gropi si de uluire combinate intr-un amestec cu parfum de ciuleandra locala, oprim unde opreau toate masinile candva, pe muchia superioara a barajului, unde oamenii isi aprindeau o tigara (o mai aprind si acum) vrand sa se delecteze cu privelistea si sa se simta parte dintr-o combinatie coplesitoare prin dimensiuni: lacul de acumulare, muntele, barajul. Numai ca de data asta lipsea un element esential: apa. In locul ei zacea o baltoaca insalubra, plina ochi cu vreo zece mii de sticle goale care stateau gramada, unele langa altele, ca niste dale formand un caldaram suprarealist.

“Ce dracului e asta?” zic eu si, fara sa astept raspunsul nevestei, ma indrept spre o cabina de la capatul drumului, in interiorul caruia statea unu’ gras, imbracat in uniforma de gardian public. Deasupra cabinei lui, infipt in stanca muntelui, atarna  un portret mare, cu figura presedintelui Basescu si un slogan de bine, ceva cu “progres” si “un presedinte pentru Romania,” ca sa fie clar si pentru al din urma prost ca omul ala candideaza pentru Romania si nu pentru alta tzara.

Eram prea uluit de aspectul barajului ca sa mai tin cont de deferenta pe care mi-o inspira in mod natural orice uniforma (simptomul omului slab de inger), si il intreb direct:

“Dom’le, nu sunt din zona si nu prea la current cu evenimentele, dar ce s-a intamplat cu lacul de acumulare?”

“Baietii destepti,” zice gardianul, si prima impresie a fost ca trebuie sa fi  fost fie vreun handicapat mental,  fie vreun clown angajat de Circul de Stat (o mai exista institutia asta?), facandu-si “gig”-ul din emisiunea ”Just for Laughs” (astia de pe-aici din Canada trebuie sa stie despre ce vorbesc, iar voi din Romania, ghiciti! )

“Care baieti destepti, dom’le?” insist eu, ca prostul.

“Baietii destepti,” se incapatineaza clownul in actul lui bizar, dar cand ma vede total nedumerit se miluieste de mine si explica: “Reformatorii, dom’ sef. Astia care au dus tzara de rapa. Declara barajul  si hidrocentrala insolvente ori ne-functionale, ca sa le vanda pe nimic si sa le ia tot ai lor… Sa ne vanda dupa aia electricitatea la pretul lor.”

Deci sa recapitulam: omul ala era omul legii platit de guvern ca sa pazeasca barajul. Acel om al legii imi destainuie ca lacul de acumulare e secat fortat de catre guvernantii corupti, adica sefii lui, ca sa declare barajul ne-functional si sa il vanda pe doi bani acolitilor lor, adica alora care i-au adus cu bani la putere. Eu stam acolo dupa o saptamana in care am avut de toate: am aflat ca cetatea Sarmisegetusa este de fapt o poarta spre o alta dimensiune iar Zamolxes a fost extraterestru; am aflat ca de fapt limba latina a fost si limba dacilor si romanii nu au avut nevoie de translator cand i-au cucerit; am aflat ca oameni de afaceri din orasul P. isi schimba numele si buletinul de identitate ca sa nu le mai ia urma garda financiara; o ruda apropiata mi-a prorocit, citind intr-un calendar astrologic, ca cineva apropoiat mie va muri pana la sfarsitul lunii; etc. Comparat cu lista mea, era o aditzie minora, lipsita de importanta, descoperirea ca guvernul Romaniei a inchis robinetul lacului de acumulare de la Bicaz ca sa declare hidrocentrala insolventa si sa o “vanda” baietilor destepti.

Dar ceea ce mi s-a parut si mai grav este ca nici unul dintre noi doi a fost tentat, in momentul ala absurd, sa imprime un “spin” pozitiv la concluzie, sa dea sansa naturii sa fie mai puternica decat niste guvernanti alesi democratic zice-se, sa dea sansa lui Dumnezeu sa fie mai in control cu vremea si cu lacurile decat Boc sau Ponta sau Georgescu. Si natura sau Dumnezeu sa dea o seceta si sa sece lacul. Paream doi oameni normali, intr-o discutie normala despre un eveniment (a)normal, dar alesesem absurdul colectiv ca limba de comunicare. Ala ca ala, ca era indobitocit de viatza intr-o cabina de lemn pe malul unui lac de acumulare plin ochi cu sticle murdare. Dar eu, venind dintr-o zona a planetei unde oamenii sunt mai retinutzi in emiterea opinilor apocaliptice, nu am simtzit nevoia sa il zgaltzii pe guardian ca sa isi vina in fire: “Alo! Alooo!!!”

Revelatia asta m-a facut sa imi cada buza, iar dilema s-a materializat brusc, ca o pisica care pune pas de pasla si iti apare brusc in fatza. Daca era adevarat ce spunea gardianul, asta e o escrocherie de proportii mondiale. Chapeau! vorba emigrantului roman de Montreal… Artizanii miscarii asteia sunt mai tari ca Gru, saralatanul absolut din “Despicable Me” care planifica sa fure luna. Si pana la urma il opreste pe unul de la competitie, care o furase inaintea lui (asta e o paradigma interesanta a perioadei de tranzitie romanesti)… Iar daca nu era adevarat si asta este ceea ce gandesc de fapt oamenii in Romania (inclusiv oamenii platiti de guvern ca sa le fie loiali si sa ii apere interesele) e si mai grav: o natie care face din absurd logica zilnica este pe drumul sigur catre un abis al disperarii. Mai bine sa fi secat Boc sau Ponta sau Georgescu apa din lacul Bicaz, decat sa ai o natie care scorneste ca furatul lunii e iminent si singura poarta de scapare este in alta dimensiune, pe la Sarmisegetusa.

Dupa “epifania Bicazului” nu mi-a mai ramas decat sa numar zilele pana la cursa de Roma…

Apus de soare – La Marea Nordului

De mai mult timp incolţise ideea postãrii jurnalelor/impresiilor de calãtorie sau de vacanţã (Delia cred cã a menţionat-o prin februarie si apoi a reiterat-o ca « subiect bun de blog »). Şi tot aşteptam sã « spargã cineva gheaţa »… Dar ce gheaţã sã fie prin Cipru in martie sau prin Hawaii în aprilie? Ori prin Vrancea în febra sãrbãtorilor de Paşti sau prin însorita Italie ?

Aşa cã mi-am zis, cu gândul la sejurul de o sãptamânã la Hamburg, unde cicã sunt doar vreo 1500 de « ore insorite » pe an : « Las’ cã gãsesc eu nişte gheaţã pe-acolo şi o fac praf! Nu se poate ca, în timpul ploilor cu care mã ameninţã şi mã cãineazã preventiv toţi cei care aud unde mi-a trãznit prin cap sã plec la început de varã, sã nu dea şi vreo brizã de la Marea Nordului şi sã-mi furnizeze materia primã… » Când colo, ce sã vezi ? Soare, nenicã, 21 spre 28 de grade Celsius de vineri 19 pânã duminicã 27 mai şi chiar şi vreo douã zile dupã (le-am mai lãsat nişte vreme frumoasã şi amicilor la care am fost – ei credeau cã glumim când le spuneam cã noi am adus-o, dar pe 30 mai cand dârdâiau la 7 grade sub plapumã probabil ne-au luat mai în serios).

Ei, şi ne-am plimbat prin ãl « burg » pe cãldurile alea (umezeala başca) şi ar fi fost bunã din când în când nişte gheaţã, mãcar în nişte pahare…Turiştii de noi însã, nu şi nu, sã colindãm ca de obicei şi sã descoperim « frumosul şi istoricul » (asta ni se trage de la o strã-mãtuşã care ne-a trimis mai demult urãri din Paris « care este un oraş frumos şi istoric »). « Frumosul » l-am descoperit, pentru cã Hamburgul e într-adevãr frumos, verde şi  relativ liniştit, dar “istoricul” e doar pe-ici-pe-colo (Rathaus şi alte câteva clãdiri scãpate de furia rãzboiului sau poate restaurate, plus tunelul de sub Elba, unde aproape am îngheţat, e adevãrat…) Oricum, istoria şi mai ales mândria « hanseaticã » se vãd clar în comportamentul locuitorilor, vajnici urmaşi ai « comersanţilor navigatori » care, dupã umila mea pãrere, gândind cã nu e cu nimic mai prejos ceea ce e câştigat prin munca lor asiduã decât ceea ce unii cu « sânge mai albastru » au moştenit, au fãcut reformele religiose şi administrative în ceea ce a devenit « oraşul stat » de astãzi. Aşa cã sã nu te aştepţi la indicaţii turistice ca la Paris sau mãcar ca la Viena – pãi dacã vrei sã înţelegi ceva pune mâna şi învaţã nemţeşte !

                                                                                ***

Ca sã fac şi o trimitere la « Germana fãrã germani » a lui Anton, aş putea zice cã Hamburgul a fost « fãrã hamburgeri », pentru  cã nu ne-au inspirat încredere turcii sau pakistanezii de pe la chioşcurile cu « calitate germanã originalã ». Nu cã am fi avut ceva cu ei, dar « nu pãreau din filmul ãla ».

                                                                                ***

Cea mai mare surprizã însã am avut-o însã în excursia de 2 zile pe insula Sylt, unde auzisem ca «milionarii Germaniei îşi aratã cu adevãrat averile ». Sincer, nu am vãzut pe nimeni sa « facã paradã » cu ceva, decât poate nişte grupuri venite sã-şi dezinhibe « seriozitatea » (scorţoşenia, dupã unii) obişnuitã cu şampanie bãutã pe « falezã » (şampanie destul de multã, doamnele şi domnişoarele mai ales cãpãtând o aurã de voioşie pe care doar vreo mailiţioasã a putut-o asocia cu cuvintele « bete » şi « turtã ») .

Kilometrii de plajã « cu nisip adus » ne-au dat certitudinea cã timp de multe zile poţi colinda farã sã te plictiseşti, adunând pietre interesante şi scoici şi mai şi – am vãzut pentru prima datã nişte scoici lunguieţe, care semãnau cu briciul cu care se bãrbierea bunicul meu, eram tentat sã le zic « Sweeney Todd shells », dar am vãzut apoi cã sunt chiar cunoscute ca « razor shells » : 

Pe plaja la Sylt

Doar ilustrativa, n-am facut-o noi

Nu-nu-nu, surpriza ce mare nu a fost nici cu şampania, nici cu plaja şi nici cu scocile, ci apusul magnific de pe la orele locale 21 :45, cu cerul şi marea în culori greu de redat nu numai de un personaj cu o uşoarã discromie ca mine, dar chiar şi de « aparatele de fotografiat » pe care le-am avut şi care mai întâi au redus totul la nişte searbede succesiuni de 0 şi 1 (eheeeei, aparatele «Leika » şi « Zenit » zac prãfuite prin nişte cutii de când n-am mai gãsit filme « AZO »). Totuşi, pe lânga fotografia «motto » includ şi douã mai « şmechere » , cea de-a doua cu o neaşteptatã reflexie a soarelui coborând sub mare în ecranul mobilului şi de acolo pe cadranul ceasului pus ca martor al orei târzii.

2 in 1

Sun at 10

Am avut senzaţia cã un asemenea apus « nu a mai vãzut nimeni niciodatã » - evident cã ulterior am constatat cã latitudinea insulei Sylt nu e chiar aşa de mare, cã probabil de pe coastele Scoţiei poţi vedea, cu vreme bunã alãturi, apusul mult mai târziu de orele 22, poate chiar 23 şi poate mai impresionant… 

Pentru noi insã rãmâne cel mai frumos apus de soare pe care l-am vãzut vreodatã…