CALATORIE NOSTALGICA: CRAIOVA, IUNIE 2014 (partea intai)

O ploaie marunta si hotarata ne-a insotit tot drumul la dus, pana in apropierea Craiovei. Simteam deja indoiala legata de decizia mea, quasi ad-hoc, de a vizita Craiova si de a petrece putin timp cu cateva persoane apropiate. Se intampla (probabil nu intamplator) la o saptamana de la intalnirea promotiei, la care nu am ajuns.

Pe drumul de intors, am "baleiat" rapid ultimele zile. Am fost rasfatati de o vreme glorioasa de vara: 25-27 grade, cer albastru cu nori “photoshop-uiti”, aerul limpede accentuand culorile intense ale vegetatiei. Am avut norocul sa “taifasuiesc la un colt de oras”, cu doua dintre cele trei persoane pe care doream sa le revad, si cu care m-am simtit extraordinar de bine. Am cutreierat locurile de care eram legata sentimental. Am simtit pulsul prezent al unui oras in care (s-)a (pe)trecut mare parte din timpul meu.

A fost o calatorie (diversele fatete ale cuvantului) reusita: frumoasa si limpede. Am hotarat foarte rapid sa plec. Am plecat fara asteptari anume, fara ganduri, fara impresii preconcepute. M-am lasat in voia locului si a timpului subiectiv. Am cutreierat orasul fara presiune si fara obligatii, asa cum il cutreieram cand eram foarte tineri. “Universul intreg a conspirat” la a elimina orice nepotrivire, orice stridenta, orice intrus. M-am intors cu un sentiment placut, ca dupa o calatorie care te-a imbogatit sufleteste si despre care te bucura sa povestesti. Cu cei care te asculta si te inteleg. Altfel, nu ar fi existat randurile acestea…

CRAIOVA SENTIMENTALA

Intamplator, hotelul la care am stat se afla in apropierea Parcului Romanescu, zona unde am locuit in perioada liceului si unde am revenit des, in facultate fiind. Si mai ales dupa, in perioada “copilariei mici” a baietilor mei, crescuti (pe atunci) de bunici.

Am regasit blocul neschimbat: ferestrele de la etajul doi ale dormitoarelor aliniate, balconul de la living dinspre “fata” scarii, precum si spatele blocurilor unde trageau masinile de aprovizionare cand “bagau ceva” la Alimentara. Mi-am amintit ca tata “facea coada” mai mereu cand aduceau ceva, iar pe ultimii metri il lua pe Andrei in brate (s-a nascut in ‘86). Moment in care ceilalti pensionari se “stropseau” catre el, zicandu-i: “Da’ ce l-ai adus, dom’le, si pe asta micu’? Cat mananca asta?” Iar tata avea aceeasi replica: “Pai asta micu’ mananca carne de pui, pentru el stau de fapt!” In timp ce “ala micu” se foia in toate partile, neintelegand de ce este ii este libertatea de miscare limitata de tinerea prea indelungata in brate…

Pe bd. 1 Mai, coltul dinspre Fabrica de Confectii, sunt si acum cateva magazine de factura unica: foste puncte de vanzare a laptelui, sau bacanii inainte de ‘89, au fost ocupate de primii comercianti ai “capitalismul salbatic de tranzitie” cu produse aduse din Turcia (care ni se pareau grozave la inceputul anilor ’90) si apoi privatizate. Acum sunt intr-o stare jalnica, cu aceleasi firme din anii ’70, cu interiorul decrepit si cu marfa pestrita adunata ca la talcioc. La unul din ele “faceam coada” la lapte: veneam cu sticlele de la 4 dimineata si ne incalzeam vorbind intre noi pana aparea masina de lapte pe la 7-8…

Urmatorul “obiectiv sentimental” l-am lasat pentru a doua zi. Am mers dinspre prefectura inspre Biserica Sf Treime (va amintiti ca era inconjurata de un gard inalt, care, din nu stiu ce motive, imi parea ca se opune vizitelor si mi-a blocat curiozitatea de a explora zona), fata in fata cu liceul nostru: pe vremuri Nicolae Balcescu, acum Carol I.

O statuie a regelui Carol se afla acum in mijlocul piatetei (are si rol functional, demarcheaza un sens giratoriu). Sta cu spatele la liceu, ceea ce este de-nteles daca arunci o privire (fie cat de scurta) cladirii. Tare m-a intristat aspectul sau: tencuiala se scurge de pe fatada, culorile s-au estompat, ca si ornamentele, iar in interior sunt aceleasi ferestre si usi din lemn deformat de pe vremea noastra, doar ca acum se inchid si mai greu si izoleaza si mai prost. Iti este frica sa nu-ti cada zidurile in cap, la propriu, fie ca te afli in afara sau inauntrul liceului...

Am indraznit si am intrat: am urcat la etajul unu, am mers pana in dreptul clasei (era incuiata), apoi am trecut prin “Galeria de onoare” catre zona intrarii principale. Am trait o combinatie ciudata de stari: nostalgie amestecata cu teama de surpare, tristete si cumva furie ca nimeni nu a facut nimic pentru liceu…

Nu vreau sa astern povestea pe un ton negativ, trist, mai ales ca, asa cum voi scrie mai departe, Craiova actuala are multe locuri si obiective daca nu incantatoare, cel putin vesele si imbucuratoare atat pentru turistul oarecare, dar mai ales pentru “turistul nostalgic” :)

Pe curand!