Diverse ziceri - mai mult sau mai puţin inspirate

Sigur că era frumos ca în loc de ter(me)nul ziceri să fi scris proverbe, zicători, maxime, aforisme, cugetări, deci ceva ce măcar ca primă impresie wise men said.
Era frumos dacă acelea ce s-au zis erau într-adevăr mereu adevărate, pline de substanţă, ok şi cool. Cu toată experienţa de juma' de secol de vorbire (hai că până la doi-trei ani doar am bâiguit câte ceva, deşi probabil am înţeles mai mult decât "bălmăjeala" respectivă), cu toată pretenţia că mai înţeleg câte ceva şi dincolo de ce a zis autorul (adicătelea pe unde a vrut el să "bată şaua să priceapă iapa" uneori), mărturisesc că privesc ca absolut aiurea unele dintre "înţelepciunile" agreate de toată lumea ca fiind profunde, de dat exemplu copiilor (ca să "se înveţe minte") şi de invocat cu diverse ocazii, mai ales cu tentă pedagogică sau bahică (is there much difference? - ca profesor nu am "consumat" niciodată vreo substanţă euforizantă înainte de a merge la ore, dar uneori "perorând" m-am trezit de parca as fi "servit" ceva, cred că poate fi adus în discuţie un soi de "auto-euforie" benefic până la un punct...hehehe, cam ca pe-aici, pe la autorii şi uneori comentatorii de pe blog).

Primul şi cel mai clar exemplu, împotriva căruia am fost şi sunt existenţial încrâncenat este stupidul proverb "Prostul râde de ce-şi aduce aminte". Nu îl consider stupid pentru că poate aş avea vreun argument că "prostul râde de altceva", nici pomeneală - ce trebuie să mă bag eu în "de ce râde fiecare"? Problema e că "proverbul" respectiv este folosit mai mereu cu înţelesul "cine râde de ceva de care nu ne zice şi nouă e prost făcut grămadă" sau "băi, de ce râzi ca prostu' şi nu ne spui şi nouă să râdem şi noi? - (ca ce? cum ar veni)". Deci logica lui "dacă" luat şi ca "numai dacă", amestecul aleator (pentru cei mai "tehnici") al lui "or" cu "xor" (deci aleatxor?) şi alte bazaconii pe care le invoci ca "zise din străbuni" când vrei să jigneşti pe careva pe care nu-l înţelegi. Trebuie să menţionez că sunt un bun ascultător, aud aceleaşi bancuri sau istorisiri de la aceleaşi persoane şi de zeci de ori, fără să mă plâng sau măcar să menţionez, şi râd de fiecare dată când este cazul, din multe motive (pentru că gluma e bună şi-mi place cum e spusă, pentru că nu e grozav spusă de data asta dar a fost spusă altă dată grozav şi-mi aduc aminte ca prostu', etc., etc,.. pentru că simt că persoana care o spune ar fi mulţumită că râd şi chiar merită). .. Ei, surori şi fraţi, veri şi cumnaţi, păi uneori nu merită să râd, pur şi simplu (stupid joke, poantă absolut ratată de jigneşti dacă râzi, etc..) - ce se întâmplă atunci? Ce să se întâmple - dacă nu vorbe, măcar priviri compătimitoare de genul "păi cum să râdă ăsta dacă nu şi-a adus aminte de nimic"? Şi atunci îmi aduc aminte că există acest proverb stupid!

Altul, cu oarece particularitate (rimă), dar fără prea mare generalitate - şi destul de self speaking: "Omul care nu munceşte, in lipsuri trăieşte". Cred că familiile cu numele Mutu îl cunosc de-a-fir-a-păr şi pe-ăsta!

Hai, măcar o "zicere" pe care o consider şi eu "ca lumea": "Munca lungeşte viaţa, lenea o scurtează." Să spună careva că la "scârbici" i se pare că trece timpul repede şi/sau că weekendurile şi/sau concediile sunt excesiv de obositoare!

Restul e (la) comentarii!

Unu-Doi-Trei-Cantam!

      Am sa incep cu o precizare: Liceul “Nicolae Balcescu” a fost singura scoala pe care am cunoscut-o inainte de a fi admis la facultate, la Bucuresti. Am intrat si am terminat acolo scoala generala si scoala secundara, inainte de a trece victorios prin examenul de treapta. Si pentru ca am fost cu liceul si in liceu din clasa intai pana intr-a douasprezecea, m-as declara un fel de “one school man” asa cum altii (intr-un scenariu putzin probabil insa), s-ar declara “one woman man.”
       In scoala secundara, numai orele de sport ma speriau mai tare decat cele de muzica. Parca eram prin clasa a saptea, si profesorul de muzica Boris Chelaru, care era un impatimit al activitatilor extrascolare, ma selectase pentru corul liceului care urma sa participe la faza judeteana a festivalului Cantarea Romaniei. Profesorul Chelaru era un om mic de statura si energic, o combinatie perfecta intre un spiridus si un cunoscut actor francez, cu care aducea la figura si la stil. Era totodata un obsedat al detaliului, un impatimit al sunetului muzical care ori iese perfect ori mai bine nu mai iese deloc.
       Apropos de perfectiunea maniaca in muzica: de vreo cativa ani buni mergem la opera din Toronto, eu si sotia, la repetitiile finale cu public si costume (asa numitele “dress rehearsals”) si avem ocazia sa participam “first hand” la ceea ce as numi tortura notei muzicale perfecte: cand sa zici ca toti au cantat perfect, soprana a reusit de minune trilulitul sfasietor, iar baritonul i-a mormait inapoi, plin de simtzire si in cel mai bun accord sonor, in timp ce corul s-a tot vaicarit armonios in spatele lor, directorul muzical isi agita bagheta din cusca orchestrei, opreste sarabanda vesela, rasfoieste nervos ceaslovul mare din fata lui (opera score), vorbind clar si sacadat: “Everyone stop. Please go back to 139. Mister Dalton, please take your place in front of the tree. Thank you. Miss Margetti, if you wish to go back to the fountain. Thank you. The choir, you can keep your place. Thank you everyone. Let’s start over. From 139.” Sunt foarte politicosi directorii muzicali, iar repetitiile astea innebunitor de lungi si plictisitoare se desfasoara intr-o atmosfera de “zambiti va rog”, desi sunt convins ca in sinea lor majoritatea alora de pe scena mai scapa cate-un “Fuck, man, you’re killing us, dude” de cate ori dirijorul ii opreste brusc din cantat, le taie aripile in mijlocul actiunii, cand le e lumea mai draga, rostind sentinta aia greu de digerat mai ales din scaunul de la stal, pe care il ocupa afoni ca mine: “Stop. Everyone please stop.” Iar eu, cu urechea muzicala a unei bucati de trotuar, fac pariuri mentale cu mine insumi incercand sa prevad momentul (la interval de maximum zece secunde decalaj, am regulile mele!) cand maestro ii va opri pe totzi cu o miscare scurta a baghetei, impungand aerul ca un spadasin. In timp ce mie unuia nu i se va parea nimic distonant in trilurile lor. Ba chiar voi mai simtzi reminiscentzte de piel de gaina dupa cantatul sopranei...

      Mergand inapoi in timp cam asta era atmosfera corului de elevi al liceului, unde profesorul Chelaru isi agita neincetat bagheta in aer, folosind-o ca un instrument de tortura (cand o arunca cu putere in podea, in directia vocii a doua, un grup de baieti asortatzi cu fete care rareori cantau acordati), dar si de auto-tortura, pentru ca de fiecare data cand ceva iesea disonant, dadea din maini a lehamite, ne certa cu asprime si apoi se izbea puternic cu bagheta peste coapsa piciorului drept, intr-un loc in care trebuia fie sa aiba un hematom cronic or o zona cu pielea ingrosata de atat lovit repetat cu un corp lung si ascutit.
      In vremea aia repetitiile corului se desfasurau in fosta sala de festivitati a liceului de la ultimul etaj, o camera mare si lunga, acoperita cu un parchet vechi, rascait de atata folosinta si decolorat, care nu numai ca scartia ca un sobolan calcat pe coada cand paseai pe el, dar scotea si cate un norisor de praf, acumulat acolo dupa ani de indiferenta proletara a departamentului de mentenanta a liceului. In acele conditii bagheta profesorului Chelaru parea sa fi capatat o viata a ei proprie, aruncandu-se ca o coarna de taur muzical in stanga si in dreapta, maniata de spectacolul jalnic al unui cor de copii cantand falsetto intr-o sala veche, prafuita, cu podeaua scartaind agonizant. In timp ce profesorul incerca sa o calmeze desenand in aer semnul masurii a patra: unu-doi-trei-cantam! Dupa care noi cantam, la semnal…

      Profesorul Boris Chelaru fusese un om plin de success in disciplina lui: castigase premii la cateva editii ale Cantarii Romaniei, fusese cu corul la concerte in Craiova si judet, parea un om care se culca in pat cu muzica. Iar dupa cativa ani era inevitabil sa imi incolteasca in minte intrebarea: ce dumnezeu cautam eu acolo, in corul lui? Se terminasera vocile bune in toate clasele scolii si ajunsese la drojdia muzicii? Dupa mine mai ramanea sa puna o usa cu clanta pe post de corist. Cum de ma strecurasem eu prin portzile inguste ale exigentei lui profesionale si ma trezisem parte din corul ala care trebuia sa castige conscursuri de interpretare? Daca ar fi sa folosim termeni englezesti pentru simplul motiv ca engleza este cea mai buna solutie cand vrei sa spui lucrurilor pe nume as zice ca eu am fost si am ramas un “musical disgrace.” Sau, pe romaneste, un zero muzical: nu voce, nu ureche muzicala, nu placere de a canta, nu nimica (vorba socrului meu moldovean.) Si ca dezastrul sa danseze cu jalea, profesorul Chelaru ma “distribuise” in cor la vocea intai, unde erau numai fete. Inchipuiti-va o distributie spatiala a corului in sala aia mare si prafoasa care arata cam asa…
In dreapta vocea a treia: un grup mic de baieti mari la stat si grosi la glas, unii grasi, unii solizi, ceilalti obisnuiti si indisciplinatzi. La mijloc vocea a doua: o combinatie de fete in uniforme albastre, sosete si bentite albe, cu baieti in uniforme negre, care rezulta intr-o vedere placuta ochiului, o armonie de oameni tineri, pana deschideau gurile ca sa cante. In stanga o mare de uniforme albastre (fetele) cu o singura uniforma neagra printre ele, botzita, mititica, terminata cu un cap care se uita in jur aiurit, nedumerit, jenat: o neghina intr-un camp de flori. Ala eram eu, singurul baiat de la vocea intai in corul profesorului Boris Chelaru.

      Asta a fost o situatie cumplita pentru mine. Facuta si mai nesuferita de faptul ca sweetheart-ul meu de-atunci, doza mea obligatorie de dragoste platonica, era la vocea a doua. Singurul lucru bun pentru mine (daca exista asa ceva) era ca profesorul de muzica ne lasa in pace pe cei de la vocea intai, lucrand mai mult cu grupul de la vocea a doua, unde era mai dificil de impacat armoniile vocilor in schimbare ale baietilor cu vocile mai consolidate ale fetelor: ba baietii cantau prea tare, ba fetele cantau prea sus si in general totul o cam lua razna. “Stop, stop, stop. Ati masacrat-o din nou. Asta nu e muzica. O luam de la capat. Trandafir, derbedeule, te dau afara daca mai vorbesti. Unu-doi-trei-cantam!”

      Situatia asta oribila nu putea sa dureze la infinit, pentru ca oricum n-as fi lasat-o eu sa dureze. Trebuia sa gasesc o solutie ca sa scap de umilirea aia cumplita. Cu optimismul reinnoit de sperantza unei posibile evadari, am inceput sa gandesc ca Papillon, sa ma uit in jur, sa observ atent ca sa gasesc o iesire din temnitza aia muzicala. Si am gasit-o. La fiecare luna, profesorul ne asculta vocile, care erau in schimbare, vrand sa detecteze daca unii erau buni de trecut la o alta voce. La mine nu era cazul, pentru ca vocea suna neschimbata. Doar daca… Aha, asta era. Tot ceea ce a trebuit sa fac a fost sa ma fortez sa cant mai gros. Si chiar sa vorbesc mai gros. Odata ce intram la ora de muzica, vocea mi se ingrosa dintr-odata, ca prin farmec.
     Am lucrat la tricul asta pana mi-a reusit. Dupa cateva auditii trisate m-am pomenit la vocea a doua. Cu care profesorul Chelaru parca a inceput dintr-odata sa lucreze mai mult decat de obicei. Probabil din cauza ca auzea, din cand in cand, o voce care distona: parea mai ascutita decat restul vocilor din grup. Si atunci bagheta lui magica se infuria, ii sarea din mana si isi infigea coltul muzical in coapsa piciorului, aia cu hematomul sau cu pielea groasa. Pretul platit pentru perfectiunea muzicii de cor.

Vasul de lut

Vasul de lut

Privind in urmă parcă nici nu-mi vine a crede…Au trecut aproape 3 luni de când privesc cu înfrigurare și un tremur interior un ecran de sticlă. Ma așez cu emotie și sper sa găsesc pe cineva în “Cafeneaua XII B”, răsfoiesc reclamele LNB sau revăd stenogramele publicate….E dimineață, ba e seară.

Nu o sa vedeți niciodata graba cu care va căutam, nici nu aveam rabdare să ma conectez, mă enervam si liniștea ma cuprindea doar cand va “citeam”. Asemeni unui drog: nu-mi păsa ca nu mâncamsem încă, că dăramam totul în calea mea, că sună telefonul,nu mai aveam răbdare...Apoi fața mi se îmbujora și un zâmbet poznaș și adolescentin îmi înflorea pe fața: eram fericită, eram cu voi. Si culmea! Am petrecut mai mult timp gândindu-mă la voi acum decât atunci când ne vedeam zilnic...Acum va așteptam cu calm și cu rabdare și, preț de ceva timp, erați doar voi, colegii mei! Mă gândeam, așteptam, intram peste un dialog deja început. Nici nu conta că nu eram pe fază: vedeam doar cum mesageria se umple, coșul plin! Si erau atâtea noutăți! Si imi plăcea tot ce trăiam! Si toate lumea se înghesuia, nimic planificat, totul direct ți simplu, cu acea candoare a vârstei de liceean, cu “înțepături” dulci-acrișoare. Si oare nu făceați la fel ochii mari în fața unei replici sau răspuns neașteptat?

…Voiam sa aflu ceva nou despre voi, dar ce? Voiam sa știu? Dar de ce? Voiam sa fiu cu voi? Dar cum?

Zi dupa zi , am tresărit vazând un răspuns sau o discuție aprinsă care se derula cu o viteză incredibila. Să fie zeci de mesaje intr-o oră? Să fie sute într-un weekend?

Zi după zi am vorbit despre noi, cei de ieri și cei de azi !

Zi după zi ne-am contrazis, tachinat, supărat!

Mai întâi tatonând, ușor , cu grijă, cu teama acea copilăreasca si nerecunoscută a adultului speriat că i-ar putea scăpa ceva nepotrivit . Si așa au început dezvăluirile, și așa a apărut o dorință intensă și nepotolită de revedere:

…Ne-am căutat, ne-am regăsit, am petrecut o iarnă geroasă impreună, am răscolit ca printre tăciuni stinși amintirile…Ne redescoperim incetul-incetul. Suntem din nou “XII B”

... Si cu toții stim că nu mai suntem aceiași…că facem eforturi sa ne “recompunem” sau sa lipim un vas de lut, spart candva , prin vara lui 1979 cu forță și privind cu nesaț spre viitor. Si, cum era de așteptat, cioburile au sărit departe, uneori rostogolindu-se scânteind, alteori lasându-se purtate de un val…trecusera oceanul. Si, iata, cum, în 2012,” cioburile” doresc sa reclădească întegrul!

“Vrem împreună au strigat cioburile!”

Pentru noi va fi mereu așa, departe, cu veniri și plecări, cu călători si “Prometei” în patru colțuri ale lumii, și viata va curge frumos și liniștit. Vom zâmbi și privi realitatea cu un alt aer: NOI , cei din XII B, am reușit sa reclădim „vasul de lut” și peste ani am demonstrat ceea ce știam dintotdeauna : NU suntem ...”O clasa de liceu oarecare”

Unde dai şi unde crapă sau "Ce a vrut să spună autorul?"

Motto

"Nichita Stănescu a ştiut el de ce a pus virgulele şi punctele acelea în poezie şi nu mă bag eu în ce a făcut el." - Fragment dintr-o lucrare de la bac de acum câţiva ani

Dacă lucrarea din motto s-ar fi rezumat doar la acea frază m-aş fi făcut imediat examinator la "bac" la română şi i-aş fi dat 10 cu felicitări.  Păi de ce să tot întoarcem lucrurile pe faţă şi pe dos şi să despicăm firul în patru când autorul a ştiut el bine ce face şi cum zice?

Când eram mic aveam o foarte mare încredere în ceea ce spuneau cei din jurul meu şi chiar luam lucrurile foarte ad literam. De exemplu, când aveam vreo  patru ani - mai degrabă spre cinci că ştiam ce înseamnă Sahara - l-am auzit pe tata citind cu voce tare o ştire din ziar cum că în deşertul respectiv a fost descoperit un lac care "creştea văzând cu ochii". Pentru mine ştirea a fost într-adevăr năucitoare  nu prin faptul că apăruse apa în ditamai pustietatea nisipoasă, ci pentru că lacul respectiv era altfel decât ştiam eu că sunt lacurile, adică avea ochi, cu care mai şi privea cu interes la propria creştere.  Şi nu era de glumă nici când mă duceam apoi (până pe la vreo 7-8 ani) în parc şi căutam să-mi dau seama dacă lacul de acolo are ochii printre nuferii de sub pod sau poate pe lângă debarcader să se uite cum bea lumea bere şi mănâncă mici şi pâine-n ţăst. 

A venit apoi şcoala, unde am început să îmi mai pierd încrederea în aparenţe şi în înţelesurile directe. Mai ales in "ciclul gimnazial" orice frază a oricărui autor îmi prilejuia groaznicele chinuri de a scrie după dictare câteva zeci de fraze explicative din partea profesoarei de română şi mai ales teroarea de a învăţa cât mai pe de rost respectivele "comentarii" ca să fiu printre copiii silitori, cum îmi recomandau cei în care încă aveam încredere. Nu rareori aveam impresia că înţelegeam foarte bine ce zicea autorul, dar extrem de puţin din ce zicea profesoara că a "vrut să zică"...

Iar în liceu cele mai grele teme erau cele la română - chiar stăteam nopţi întregi să "lipesc fraze" din diverse prefeţe sau postfeţe (uneori fără să am timp să citesc textul "de comentat") pentru a obţine o lucrare rotundă, cu comentarii inteligente, pe care dacă ghinionul mă arunca în şirul de elevi  "scoşi la lecţie" şi trebuia să o citesc constatam cu stupoare cât de mult semăna cu "compilaţiile" celorlalţi "norocoşi ai zilei". Chiar am avut coşmaruri legate de temele şi tezele la română, care au dispărut hăt-târziu, făcând loc celor cu "Atenţiune!", "Ordonaţi" şi "Să trăiţi tov. lo'te'nt!" (nu le mai am nici pe alea de când m-am însurat ;) 

Desigur că pe parcursul anilor am mai evoluat şi eu şi am început să înţeleg şi faptul că de multe ori autorul a zis ceva dar a gândit altceva (v. păţania individului care privea o vitrină de măcelărie în care erau numai oase şi înjura "boul", trezindu-se luat de guler şi dus la secţie de miliţianul care i-a replicat "lasă-lasă că ştim noi care-i boul!") cât şi că de multe ori "cititorul" ar fi dorit ca "autorul" să fi zis altceva decât a zis aparent (v. aluzia finuţă pe care o vede Maria în propunerea foarte frustă şi directă a lui Ion). Dar oamenii sunt ludici, nu? (cred aşa se şi zice în poloneză la "oameni"  - ludzie; care o fi etimologia?)

Oricum, am convingerea că am făcut de multe ori bine că am citit şi ce nu trebuia să "comentez", precum si pe aceea că de prea multe ori încercăm să găsim înţelesuri ascunse acolo unde nu sunt.

Ca să închei tot cu ceva mai recent şi să fiu consecvent şi cu lipsa de originalitate, citez o "analiză literară" sensibilă şi dătătoare de înţelesuri pe care am primit-o pe mail acum câţiva ani şi pe care am păstrat-o pentru că mi-a plăcut. Sper să placă şi eventualilor alţi cititori.

„Trei luni de senzaţii" de Florin Peşte

- comentariu literar -

Încă din primele versuri, autorul plasează acţiunea într-un mediu feeric.

Ce miracol şi ce vrajă
Stau cu gagica pe plajă

Prin folosirea cuvintelor miracol şi vrajă, poetul ne trimite într-o lume magică, interzisă muritorilor de rând. Efectul este completat de plasarea celor doi protagonişti pe plajă – trimitere directă la infinitul mării, care ar putea sugera şi iubirea nesfârşită, dar şi eternitatea. Nisipul ne duce cu gândul la scurgerea timpului, autorul reuşind astfel să îmbine prin folosirea unui singur cuvânt, atât infinitul cât şi perenul.

În următoarele două versuri, poetul doreşte să împace relativa bipolaritate dintre infinit şi peren.

Am chef de distractie
3 luni de senzatie

Conştient de clipa fermecată pe care o trăieşte, autorul îşi avertizează ascultătorul (cititorul) că iubirea nesfârşită, dragostea profundă, infinitul, alfa şi omega, arde intens, asemeni razelor unei zile însorite de vară, comprimându-se în "3 luni de senzaţie". Necuprinsul este asfel încadrat în limite foarte bine delimitate - trei luni – iar profunzimea sentimentelor umane îmbracă forma senzaţiilor.

Iubirea magică nu are suişuri sau coborâşuri. Aşa cum spune şi poetul, cuvintele de ordine în cazul unei asemenea iubiri sunt cheful şi distracţia alături de gagiu sau gagică.

Folosirea cuvintelor nu este deloc întâmplătoare. Elementele de argou: gagiul, gagica vin să sugereze faptul că cel care vorbeşte este un om asemeni nouă, care însă, conform preceptului biblic, şi-a pus în valoare talanţii, reuşind să pătrundă într-o lume de vis.

A doua strofă a cântecului descrie opulenţa de care se bucură eroul.

Dau o cheie la mertan
S- am plecat pe litoral
Mi-am pus plinul de benzina
Si in dreapta o blondina.

„Merţan"-ul face trimitere la stilul de viaţă al marilor padişahi. Folosirea expresiei „plinul de benzină" nu este deloc întâmplătoare. Ea ilustrează verticalitatea convingerilor personajului principal. El nu operează cu jumătăţi de măsură. Totul sau nimic pare a fi deviza după care se conduce.

Noţiunea plin, are şi un sens metaforic. Ea prezintă maturitatea dragostei dintre cei doi, care tind spre perfecţiune. Acest lucru este confirmat şi de termenii cu care este descrisă marea iubirea a personajului nostru. Fata cu care se iubeste eroul principal nu este o fată oarecare. Ea este o „blondină" - simbol al frumuseţii feminine, aşezate la dreapta bărbatului. Afirmaţia este întărită în versul al doilea din cea de a treia strofă.

Am mertanul de mult timp
Si-o blondina prototip
E a mea numai a mea
Si-mi petrec vara cu ea.

Hiperbola "blondină prototip" descrie în profunzime calităţile greu de egalat ale iubitei, ea fiind o fiinţă unică. Prin folosirea unui termen tehnic pentru a-şi descrie iubita – "prototip" – autorul ne reaminteşte că dragostea lui este asemeni ţinuturilor exotice, fascinante dar încă neexplorate în profunzime, afirmaţia fiind întărită şi de plasarea poveştii în anotimpul de vară.

Ultima strofă descrie actul de iubire dintre cei doi. În primele două versuri, ne este prezentată atmosfera care domneşte între îndrăcostiţi. 

Marea neagra e calduta
Blonda-i sexy si finuta

Iubirea se consumă în apa caldă a mării. Cristalinul mării descrie sentimentele celor doi iar căldura apei descrie relaţia dintre ei. Dragostea dintre cei doi este imună la scurgerea timpului

Ziua stau cu ea la soare
Noaptea o scot la plïmbare .

Succesiunea zi noapte nu poate perturba trăirile profunde alte tinerilor îndrăgostiţi, dar autorul lasă o portiţă de ieşire din această idilă aproape perfectă. Folosirea termenului "noaptea" din ultimul vers avertizează cititorul că totul poate fi perfectibil, chiar şi iubirea, iar dacă peste iubirea dintre cei doi s-ar lăsa întunericul, eroul va trece şi peste acest obstacol. Este vorba doar de 3 luni de distracţie.

Germana fara Germani (Cu o Introducere in Romgleza)

Introducere in Romgleza

A pretty big chunk of the following story is written either in common English or scattered with English splinters, clunky and shiny, inserted in the Romanian phrases, to make them sound either sparky,  smart or plain sturdy. Sau asa am crezut. At the beginning I was quite reluctant with this approach, which I considered a bit risky. In mintea mea se materializase riscul sa fiu catalogat drept party-pooper, dorind sa ies in fatza si sa impresionez cu orice pret. Sometimes living abroad is a reason good enough to be stigmatized. 

Dar dupa aia am vazut cum aproape totzi in grupul nostru de la 12B (parca asta era numarul de pe  masinile nomenclaturii, nu?), de la un capat al Europei la un alt capat al Americii, folosesc engleza in schimbul curent de replici. Si atunci mi-am zis: why not me? Therefore, let me use in this post Romglish, a new breed of language born from the brief however hot love affair between Romanian and English. Sunt multe exemple de Romglish in grupul nostru, and at this point sunt tentat sa dau definitia romglezului. Folosind un cliseu literar. Noapte adanca. Pitch black, so black and so pitchy that if you tried to cut the air with a knife (and why would you do that in the first place?) all  you could get is your eye served on a blade (God forbid!). Nevasta trage de tine, te zgaltzie sa te trezeasca: “Sari, Anton,sari ba! Arde!” Si  tu te trezesti nauc, mormaind fara sir: “Where, what? Ce dracu’?” And that, my friend, is Romglish.

 

Germana fara Germani

Nimic nu e mai incitant pentru gandirea cruda a elevului  de scoala secundara decit sa  aiba o profesoara de germana pe care o cheama Theodorescu. Ma rog, aproape nimic… Doar daca… Oh, just… forget about it, it’s only a figure of speech. Sprich Deutsch, bitte!

Cei care “ati facut” franceza sau engleza, ia ginditi-va ce bizar ar fi fost sa fi invatat limbile astea planetar-galactice (cel putin bazat pe cele mai avansate cunostiinte ale momentului) de la un professor al carui nume s-ar fi terminat in “escu” sau “oi” sau “ulea”, un baiat cu maximum drive, dintr-un sat asezat la poala unui deal frumos si din doi parinti saraci, doua trambuline la fel de eficiente pentru orice ego bine dimensionat, bogat garnisit cu putere de munca si piparat cu ambitie. Dar nu, voi ati fost norocosi, ati "facut" franceza cu doamna Iamandi (un nume cu culoare mediteranean-exotica, produsul imaginar al unei partide de proza poetica intre Panait Istrati si Rimbaud intr-o zi cu soare tanar si miros de flori de camp), engleza cu doamna Mogos (so simple to rectify, replace the trailing “s” with an “sh” and here you are, getting your kicks on route sixty-six), sau cu Sir Mossang (wow, cannot go better than that when it comes to the name of an English teacher!)…

Si ca sa fie si mai incurcata (vezi tu) treaba, prenumele profesoarei de germana era Tamara. Tamara Theodorescu. Mein Gott in der Himmel! Poate fi ceva mai socant, cool and dazzling in one shot (or should I say swig)? Sau incarcat cu praf de dinamita artistica marca Chagall: Ivan cel Groaznic zburand cu Ciuleandra in brate pe sub portalul Portii Brandenburg-ului?

Dar nu va grabiti cu concluziile. Pentru ca in ciuda unei semantici perfide, car pare a juca impotriva argumentului pe care vreau sa il construiesc aici, doamna Theodorescu a fost “a hell of a teacher”. Aratand un pic a nemtoaica. Croita exact ca o nemtoaica: metodica, organizata, orientata pe detaliu, serioasa. Cu ea germana se invata asa cum trebuie invatata: pe puncte si subpuncte.Asa cum le place nemtilor sa le fie invatata limba. Eins, zwei Polizei. 

*

“Trandafir, derbedeule, iar nu ti-ai facut tema. Iar daca te pun sa reciti din Lorelei, mai degraba ma astept la un oftat de cal mort. Iti dau nota trei azi, poate pune tata-tu bataia pe tine, si te face sa inveti,” o aud si acum pe d-na Theodorescu vociferand suparata din spatele catedrei. Colegul meu Trandafir nu a invatat niciodata germana (si nici ta-su nu cred ca l-a batut exact pentru motivul asta), dar nu cred ca in tabloul general asta mai are vreo semnificatie azi - poate doar daca mergem pe teoria haosului (chaos theory),cu a sa “butterfly effect”, conform careia situatia pestrita din Romania momentului se poate datora faptului ca elevul Trandafir nu a invatat germana in scoala. Si poate ca argumentul acesta poate sa arunce o lumina decisiva in discutiile politice ale grupului nostru.

Truth be said, si fara nici o legatura cu ce am comentat pana acum, nici macar nemtii nu mai folosesc germana in afara Germaniei, inlocuita de vara lor prea nesuferita, engleza. Problema este ca atunci cand folosesc engleza, nemtii nu stiu unde sa puna accentual cu un zambet. Am lucrat cu un team din Germania vreoi doi ani si mi se parea ca zambeau cam stramb cand vorbeau engleza, a bit embarrassed (or a bit annoyed?) although their accent was better than mine.  And you know what that means when you're in Canada and you have to speak Canadian, as my younger son used to say when we were younger too. Like in "Hey, I'm Chavy Chase, and you're not!"  Apropos de numele elevului Trandafir si de floarea cu acelasi nume, de multe ori ma intreb de unde a intrat in romaneste numele asta dur ca un cremene, rezonand a perete stancos, care nu se sparge chiar daca il lovesti cu ciocanul. Trandafir. Tran-dah-fir. Ce fel de nume de floare delicata e asta, firava ca dragostea care se infiripa si poate sa moara la fel de repede, daca nu e udata cu sentiment? I’m getting cheesy here, so I better stop. Si ce stop mai bun decat cu o gogomanie. Asta: observati acum dilema germanei ca limba de circulatie internationala, e vorbita in engleza. Ca si logica fara sens a acestui ultim corolar.

Revenind la cursurile la patru ace ale doamnei Theodorescu (ca ale multor altor profesori pe care i-am avut), cu structura lor logica si pedanteria didactica, ele reflectau sensul de implinire a invatamantului din epoca respectiva. Invatamant bun, dar cam prea teoretic, bazat pe asumptia ca mintea zboara mai liber la tinerete decat la batranete si poate jongla usor cu abstractiunile. Sau cu cantitatea de munca necesara ca sa termini temele inainte de a incepe desenele animate (Lolek and Bolek, eh?)

Aici ma opresc ca sa inserez un citat dintr-o carte care m-a facut si inca ma face sa gandesc la continutul ei, mult timp dupa ce am citit-o (si asta e semnul clar al unei carti foarte bune.) Cartea se numeste „Drive“ si e scrisa de un tanar autor, care gandeste „aus der Box“, Daniel H. Pink. Si iacata dar citatul pe care l-am promis:

Help Kids See the Big Picture – From Part 3: The Type I Toolkit

In education systems tilted toward standardized tests, grades, and „if-then“ awards, students often have no idea why they’re doing what they’re doing. Turn that around by helping them glimpse the big picture. Whatever they’re studying, be sure they can answer these questions: Why am I learning this? How is it relevant to the world I live in now?  Then get out of the classroom and apply what they’re studying. If they’re learning Spanish, take them to an office, a store, or a community centre where they can actually speak the language. If they’re studying geometry, have them draw up architectural plans for an addition to your school or home. If they’re taking history, ask them to apply what they’ve learned to an event in the news. Think of it as the fourth R: reading, writing, arithmetic… and relevance.

(Daniel H. Pink, „Drive – The Surprising Truth About What Motivates Us“) 

Germana am studiat vreo opt ani, destul de bine ca sa citesc carti in limba germana editate la Sibiu, destul de prost ca sa fiu incapabil sa port o conversatie mai decenta cu nativi din East-Germany (desi capabil o singura data sa ma comport „business-like“ cu nemti adevarati, asa cum s-a inamplat la Leningrad cand am baut vodca cu niste germani lucrand intr-o fabrica de textile "joined venture", care ascunsesera sticla de vodca intr-o punga pe care o tineau grijulii sub masa, de frica militiei purificator-proletare, si neavand ce face, nici ei nici eu, am deschis o conversatie despre vremea la Berlin.) In ciuda succesului personal al "vorbitului germanei cu germani", intrebarea „Warum Deutsch studieren?“ a persistat. Why German and not Farsi or Mandarin (asta din urma ar fi fost un „big hit“ vazand catre ce ne indreptam azi)? De ce structuri algebrice? Apropos, au fost zile in liceu cand ma uitam in oglinda si vedeam o creatura urata, macabra, scarboasa (creatura din Metamorfoza  lui Kafka), care for the love of God nu putea sa inteleaga nimic din cercurile alea care se intretaiau si se numeau „multimi disjuncte“ sau „multimi conjuncte“ (aici sunt complet descoperit la comentariile matematicienilor de profesie din grup)… My self-esteem was trampled down by the algebrical structures and the healthy flow of my ego run down to a trickle…

In cei opt ani de liceu cat am invatat germana m-am luptat vitejeste cu o armata bine echipata de prepozitii, verbe, pronume si prenume (which is which?), si toata sleahta de constructii si reguli gramaticale. Prin fumul gros al petardelor care explodau intr-un adevarat blitz Krieg, il zaream pe Goethe, sau pe Mahler, sau trageam cu ochiul la Wiener Schnietzel, sau Die Gedanken Sind Frei, sau Fernsehturm „Sprangel“ Berlin, sau Borussia Dortmund, sau Friedrichstadt Palast Ballet… I mean, I took a glimpse at them, but I didn’t quite see them, or quite get them,if you catch my drift… Si in incercarea mea de a da un sens efortului pe care il puneam in invatatul limbii germane (being motivated with a purpose instead of an award, or just for the sake of getting a closure), m-am agatat de o carte (ce altceva am facut toata viata mea?) Cartea se numea „Die Fuechse in Weinberg“ (Vulpile in Vie), era scrisa de Lion Feuchtwanger si trata subiectul Revolutiei Americane si a relatiilor cu Franta (Beaumarchais era big time character in cartea aia.) Era scrisa in nemteste, scoasa la Sibiu de o editura in limba germana, si o cumparasem la libraria “Cartea Rusa” din Craiova (capitala oltenismului mondial.)  Astea nu mai erau “random oxymorons”, vorbim aici de o epidemie de oximoronism. Iar eu, (oxi)moronul incarnat, stand intr-o furtuna de contradictii care aproape ma ridicase pe sus, intr-o nesperata levitatie (vezi din nou Chagall) , indoit peste spate (bend over backwards) ca sa fac fata absurdului si zicandu-mi: “Daca citesc cartea asta din scoarta in scoarta, inseamna ca stiu germana.” Si ambitios cum ma stiu am citit “Vulpile in Vie” din scoarta in scoarta (in vacanta de vara dinanintea ultimului an), cu dictionarul German-Roman rupt de atata cautare. Dar germana tot nu am invatat.

Asa cum s-a dovedit mai tarziu in excursia in Germania care mi-a schimbat viata (life changing experience... Or that was in Russia?) Excursia de referinta cu Dacia alba, carnaciori prajiti la putina si Weimer-ul ca  suma de inconveniente casnice... Dar despre asta, in alta luna, in alta postare.

Ciclul Sportivicele: Spaima Calului cu Manere

Cand copiii erau mici, ne facusem un obicei sa mergeam cu ei in Bronte Park si sa dam cailor mere sa manance. Merele le culegeam dintr-o mica livada din interiorul parcului, care dadea rod, in ciuda faptului ca parea abandonata. Merele cu care gratulam caii erau mici si tari, iar mama, care pe vremea aia traia si venea cu noi, le numea “mere padurete”, mirandu-se constant ca nu ne lua nimeni in furca (urmariti de stafia spiritului de proprietate romanesc “Ba, ce mama dracului faceti voi aici? Va rup picioarele, banditilor!”) cand culegeam merele din livada ca sa hranim caii. Desi ce facema noi avea ceva fundament legal: we were robbing Peter to pay Paul.  Ma distra teribil treaba cu caii si merele: copiii faceau ochii mari cand se uitau la armasarii aia vanjosi, cu pielea frumoasa, lucioasa, parca coborati din poveste, desi nu aveau curajul sa intinda si ei mana,probabil din cauza ranjetului larg al calului care dezvelea niste dintzi mari,  puternici, numai buni de inhatat maini fragede de copii. Desi caii aia cred ca mai degraba faceau ceea ce ranjetul indica: radeau de fericire ca cineva le intindea mere padurete, fragede.

Prietenia mea neasteptata cu caii din Bronte Park m-a dus cu gandul inapoi la orele de sport cand intram in sala de gimnastica care mirosea a praf si a sudoare, si eram pus fatza in fatza cu calul cu manere: un animal fioros, inalt, cu doua cocoase ca niste manere (erau chiar manere!) pe spinare, stand fix in mijlocul salii, intr-o stantza implacabila, ca o stanca imposibil de urcat. Iar noi, aliniati la perete, pe langa palierele de gimnastica, toti cu chiloti negri si tricouri albe, astepatand sa ne vina randul sa urcam pe cal si sa facem niste "piruete gimnastice", fiecare dupa priceperea si indemanarea lui. Majoritatea alegand sa se intoarca o data sau de doua ori pe cal, cu maiinile fixate pe manere. Iar acum, la treizeci si hatz de ani dupa acele evenimente “sportivice” va marturisesc ca mie nu mi-a reusit niciodata vreo pirueta pe monstruozitatea aia de cal cu manare. Este foarte probabil ca eu sa fiu singurul elev din istoria Liceului “Nicolae Balcescu” care nu a reusit sa se roteasca nici macar o data pe calul cu manare. And this, per se, could be quite an accomplishment, my friend! (Beatles, Vol 23, About a Certain Horse with a Pair of  Handles)

Mie nu mi-a placut sa invat. Mi-a placut sa studies, si asta fac si acum. Studiul inseamna ca deschizi o carte si sa parcurgi cam o zecime din ea, sa constati its total crapness si sa o pui la loc in raft. Studiul e similar cu un cos de mere pe care l-ai uitat in pivnita, si dupa ce il descoperi realizezi ca poti sa mananci numai parti din fructe, pentru ca toate sunt pe jumatate stricate. Mananci partea buna, si restul o arunci. Citesti “Werther”-ul lui Goethe (ma rog, cat poti de mult din ea), si restul cartilor poetului filozof le poti considera pierdere de vreme. Da, studiul mi-a placut, si inca imi place. Pentru ca sunt in controlul propriului destin de cititor. Dar invatatura am urat-o. Pentru ca e o obligatie, o corvoada. Obligatia de a-ti umple capul cu ideile altora, si de a dovedi ca ai reusit. Am avut nevoie de invatatura doar ca sa scap de presiunea lucrurilor alternative pe care le-as fi facut in viata si care mi-ar fi cerut dexteritate fizica. Am ales indemanarea mentala ca sa fiu ferit de cea fizica, pe care nu am avut-o niciodata. Dovada orele de sport din sala de gimnastica a liceului. Dovada calul ala cu manare, uriasul din mijlocul camerei uitandu-se la tine cu privire sticloasa a monstrului antic: “Release the Kraken!” parea ca striga profesorul de sport de fiecare data cand ne baga in sala de gimnastica, aliniati si excitati de idea de a ne rupe oasele pe calul cu manare.

*

Alte realizari majore din anii de liceu, in sala de gimnastica sau pe terenul de sport, au fost (ordinea este irelevanta ):

Inabilitatea de a urca pe franghie. Franghia parea ca urca direct in cer. Incepea la baza podelei, era groasa si rugoasa, iar eu in ciuda efortului demn de o cauza mai buna, nu cred ca m-am ridicat mai mult de 70cm, hai sa zicem 90 de centimetri de la pamant. Asta in conditiile in care unii dintre noi erau deja sus, la baza norilor din sala de gimnastica, gata sa intre in raiul Daciadei.

Imposibilitaea de a alerga mai mult de 150 de metri fara a cadea prada convulsiilor. La vreo suta si saptezeci de metri privirea mi se innegrea si in tot corpul se instalau semnele a ceea ce a-si numi “preconditie de lesin” Si cu cat ne indemna mai tare sa tinem ritmul profesorul ala mititel de sport, cu vocea ca un speaker spart, schiopatand de un picior (interesanta combinatie, eh?) cu atat ma apropiam mai mult de zona lesinului.

Ineficienta saritului la lungime, la groapa cu nisip. In ciuda efortului pe care il puneam in fuga initiala (“luatul vantului”), parea absolut inevitabil sa aterizez in acelasi punct, la inceputul gropii cu nisip. Partea satisfacatoare (daca exista asa ceva) era cand me sculam din groapa, si imi scuturam nisipul de pe mine: pentru cateva momente cat faceam lucrul asta, aveam posibilitatea sa ma simt ca unul care tocmai doborase un record national.

Incapacitatea de a juca handbal. Pentru mine mingea de handbal era ca un glob mare de gheata, alunecos si rece, care mi se scurgea printre maini de cate ori vroiam sa o prind sau sa o pasez. Parea si prea mare, iar palmele mele prea mici. Desi presupun ca dimensiunea mingii era regulamentara, pentru ca altfel Vizentini nu ar fi promovat la orele de germana cu doamna Theodorescu (“Vizentini, ar trebui sa te las corijent, dar n-am incotro!”) 

Ca sa imi dovedesc slabiciunile fizice si inspaimantat de idea de a ramane eu insumi corijent la sport a trebuit sa ma apuc serios de matematici si sa studies ca nebunul gazeta matematica. Cu oarecare grad de success. Desi nu cred ca mi-a placut vreodata cu adevat studiul asta. Matematica de dragul matematicii adica. Atletism al mintii, pe un stadion virtual… Dar, hei, scopul scuza mijloacele.

Cind am fost copil am fost prea slab ca sa fac sport. Cand m-am maturizat m-am facut prea gras ca sa fac sport. Iar intre varste, in perioada aia plina de gratzie cand fizicul meu a trecut prin momentul  idealului realizat (vezi teoria functiilor continui, iar daca nu o stiti intrebati-l pe Tibi, iar daca nici el nu stie la ce dracu’ ma refer nu veniti inapoi la mine, ca a fost doar o figura de stil), momentul “comme il faut”, atunci am fost ocupat sa indes in cap, in cinci ani ridicoli de facultate, o gramada de prostii proto-tehnice care nu mi-au folosit si nici nu-mi vor folosi vreodata in viata profesionala. Totul de dragul unei diplome. Oh, era sa uit: care nu mi-a folosit si nu-mi va folosi vreodata in viata profesionala. Poate ca mi-a folosit doar cand am luat ceva puncte in plus la interviul de la Ambasada Canadei. In conditiile in care nu eram bucatar: aia luau puncte cu ghiotura, pentru ca era o meserie foarte cautata la vremea emigrarii noastre. O meserie care cerea dexteritatea manilor, desi nu ca sa faci o pirueta pe calul cu manare.

Dar frica de calul cu manere a ramas. Ar fi perfect sa inchei in tromba si sa zic ca am cosmare si acum, iar uneori ca sa lupt cu propriile umbre ale trecutului, incep sa vorbesc razna despre cai care manaca mere padurete in vreun parc public din Ontario. Dar nu cred ca ar fi un sfarsit prea bun: ar fi horseshit.