Ciclul Sportivicele: Spaima Calului cu Manere

Cand copiii erau mici, ne facusem un obicei sa mergeam cu ei in Bronte Park si sa dam cailor mere sa manance. Merele le culegeam dintr-o mica livada din interiorul parcului, care dadea rod, in ciuda faptului ca parea abandonata. Merele cu care gratulam caii erau mici si tari, iar mama, care pe vremea aia traia si venea cu noi, le numea “mere padurete”, mirandu-se constant ca nu ne lua nimeni in furca (urmariti de stafia spiritului de proprietate romanesc “Ba, ce mama dracului faceti voi aici? Va rup picioarele, banditilor!”) cand culegeam merele din livada ca sa hranim caii. Desi ce facema noi avea ceva fundament legal: we were robbing Peter to pay Paul.  Ma distra teribil treaba cu caii si merele: copiii faceau ochii mari cand se uitau la armasarii aia vanjosi, cu pielea frumoasa, lucioasa, parca coborati din poveste, desi nu aveau curajul sa intinda si ei mana,probabil din cauza ranjetului larg al calului care dezvelea niste dintzi mari,  puternici, numai buni de inhatat maini fragede de copii. Desi caii aia cred ca mai degraba faceau ceea ce ranjetul indica: radeau de fericire ca cineva le intindea mere padurete, fragede.

Prietenia mea neasteptata cu caii din Bronte Park m-a dus cu gandul inapoi la orele de sport cand intram in sala de gimnastica care mirosea a praf si a sudoare, si eram pus fatza in fatza cu calul cu manere: un animal fioros, inalt, cu doua cocoase ca niste manere (erau chiar manere!) pe spinare, stand fix in mijlocul salii, intr-o stantza implacabila, ca o stanca imposibil de urcat. Iar noi, aliniati la perete, pe langa palierele de gimnastica, toti cu chiloti negri si tricouri albe, astepatand sa ne vina randul sa urcam pe cal si sa facem niste "piruete gimnastice", fiecare dupa priceperea si indemanarea lui. Majoritatea alegand sa se intoarca o data sau de doua ori pe cal, cu maiinile fixate pe manere. Iar acum, la treizeci si hatz de ani dupa acele evenimente “sportivice” va marturisesc ca mie nu mi-a reusit niciodata vreo pirueta pe monstruozitatea aia de cal cu manare. Este foarte probabil ca eu sa fiu singurul elev din istoria Liceului “Nicolae Balcescu” care nu a reusit sa se roteasca nici macar o data pe calul cu manare. And this, per se, could be quite an accomplishment, my friend! (Beatles, Vol 23, About a Certain Horse with a Pair of  Handles)

Mie nu mi-a placut sa invat. Mi-a placut sa studies, si asta fac si acum. Studiul inseamna ca deschizi o carte si sa parcurgi cam o zecime din ea, sa constati its total crapness si sa o pui la loc in raft. Studiul e similar cu un cos de mere pe care l-ai uitat in pivnita, si dupa ce il descoperi realizezi ca poti sa mananci numai parti din fructe, pentru ca toate sunt pe jumatate stricate. Mananci partea buna, si restul o arunci. Citesti “Werther”-ul lui Goethe (ma rog, cat poti de mult din ea), si restul cartilor poetului filozof le poti considera pierdere de vreme. Da, studiul mi-a placut, si inca imi place. Pentru ca sunt in controlul propriului destin de cititor. Dar invatatura am urat-o. Pentru ca e o obligatie, o corvoada. Obligatia de a-ti umple capul cu ideile altora, si de a dovedi ca ai reusit. Am avut nevoie de invatatura doar ca sa scap de presiunea lucrurilor alternative pe care le-as fi facut in viata si care mi-ar fi cerut dexteritate fizica. Am ales indemanarea mentala ca sa fiu ferit de cea fizica, pe care nu am avut-o niciodata. Dovada orele de sport din sala de gimnastica a liceului. Dovada calul ala cu manare, uriasul din mijlocul camerei uitandu-se la tine cu privire sticloasa a monstrului antic: “Release the Kraken!” parea ca striga profesorul de sport de fiecare data cand ne baga in sala de gimnastica, aliniati si excitati de idea de a ne rupe oasele pe calul cu manare.

*

Alte realizari majore din anii de liceu, in sala de gimnastica sau pe terenul de sport, au fost (ordinea este irelevanta ):

Inabilitatea de a urca pe franghie. Franghia parea ca urca direct in cer. Incepea la baza podelei, era groasa si rugoasa, iar eu in ciuda efortului demn de o cauza mai buna, nu cred ca m-am ridicat mai mult de 70cm, hai sa zicem 90 de centimetri de la pamant. Asta in conditiile in care unii dintre noi erau deja sus, la baza norilor din sala de gimnastica, gata sa intre in raiul Daciadei.

Imposibilitaea de a alerga mai mult de 150 de metri fara a cadea prada convulsiilor. La vreo suta si saptezeci de metri privirea mi se innegrea si in tot corpul se instalau semnele a ceea ce a-si numi “preconditie de lesin” Si cu cat ne indemna mai tare sa tinem ritmul profesorul ala mititel de sport, cu vocea ca un speaker spart, schiopatand de un picior (interesanta combinatie, eh?) cu atat ma apropiam mai mult de zona lesinului.

Ineficienta saritului la lungime, la groapa cu nisip. In ciuda efortului pe care il puneam in fuga initiala (“luatul vantului”), parea absolut inevitabil sa aterizez in acelasi punct, la inceputul gropii cu nisip. Partea satisfacatoare (daca exista asa ceva) era cand me sculam din groapa, si imi scuturam nisipul de pe mine: pentru cateva momente cat faceam lucrul asta, aveam posibilitatea sa ma simt ca unul care tocmai doborase un record national.

Incapacitatea de a juca handbal. Pentru mine mingea de handbal era ca un glob mare de gheata, alunecos si rece, care mi se scurgea printre maini de cate ori vroiam sa o prind sau sa o pasez. Parea si prea mare, iar palmele mele prea mici. Desi presupun ca dimensiunea mingii era regulamentara, pentru ca altfel Vizentini nu ar fi promovat la orele de germana cu doamna Theodorescu (“Vizentini, ar trebui sa te las corijent, dar n-am incotro!”) 

Ca sa imi dovedesc slabiciunile fizice si inspaimantat de idea de a ramane eu insumi corijent la sport a trebuit sa ma apuc serios de matematici si sa studies ca nebunul gazeta matematica. Cu oarecare grad de success. Desi nu cred ca mi-a placut vreodata cu adevat studiul asta. Matematica de dragul matematicii adica. Atletism al mintii, pe un stadion virtual… Dar, hei, scopul scuza mijloacele.

Cind am fost copil am fost prea slab ca sa fac sport. Cand m-am maturizat m-am facut prea gras ca sa fac sport. Iar intre varste, in perioada aia plina de gratzie cand fizicul meu a trecut prin momentul  idealului realizat (vezi teoria functiilor continui, iar daca nu o stiti intrebati-l pe Tibi, iar daca nici el nu stie la ce dracu’ ma refer nu veniti inapoi la mine, ca a fost doar o figura de stil), momentul “comme il faut”, atunci am fost ocupat sa indes in cap, in cinci ani ridicoli de facultate, o gramada de prostii proto-tehnice care nu mi-au folosit si nici nu-mi vor folosi vreodata in viata profesionala. Totul de dragul unei diplome. Oh, era sa uit: care nu mi-a folosit si nu-mi va folosi vreodata in viata profesionala. Poate ca mi-a folosit doar cand am luat ceva puncte in plus la interviul de la Ambasada Canadei. In conditiile in care nu eram bucatar: aia luau puncte cu ghiotura, pentru ca era o meserie foarte cautata la vremea emigrarii noastre. O meserie care cerea dexteritatea manilor, desi nu ca sa faci o pirueta pe calul cu manare.

Dar frica de calul cu manere a ramas. Ar fi perfect sa inchei in tromba si sa zic ca am cosmare si acum, iar uneori ca sa lupt cu propriile umbre ale trecutului, incep sa vorbesc razna despre cai care manaca mere padurete in vreun parc public din Ontario. Dar nu cred ca ar fi un sfarsit prea bun: ar fi horseshit.