Adolescenta Romaniei

Nu m-a interest niciodata cu adevarat politica, dupa cum nu ma intereseaza filmele de actiune la care, pentru motive pe care probabil nu le voi intelege niciodata cu adevarat, ma apuca somnul si adorm. Ca sa ma justific, explic familiei care nu intarzie niciodata sa ma ia peste picior: “Nu e varsta, ba desteptilor. Eu sunt doar un instrument foarte precis de masura: cu cat filmul de actiune e mai prost, cu atat adorm mai repede.” Si de obicei filmele de actiune proaste sunt alea care ingramadesc la inceput servieta diplomat cu bomba atomica impaturita ca o camasa inauntru, ticaind inebunitor in timp ce de’alde Ghita Sapteluntre (varianta americana), ia cladirea la subrat si fuge cu ea in afara orasului, ca sa o goleasca de teroristi. Dar mai bine sa ne concentram acum atentia pe ideea de politica ca film de actiune.

Ceea ce se intampla in Romania zilele astea, cu de-alde referendumul presidential si toate discutiile pro so contra care par sa paralizeze tara intr-o analiza atrofianta, nu ma adoarme, ci ma face sa urmaresc cu interes si sa gandesc. Semn ca filmul regizat de politicienii zilei e de calitate buna.Despre ce e filmul asta? Nu este despre oameni (Traian, Antonescu, Victor, Crin, Basescu, Ponta, etc.) Este un film despre “revelatie.” Exista un termen foarte bun in engleza, “awakening” care este potrivit pentru situatia discutata. Spre deosebire de varul lui semantic “epiphany” care este foarte religios in conotatie, si se manifesta de obicei ca o izbitura mentala (bang, adevarul mi s-a relevat brusc!), “awakening” implica evolutie temporala, foarte asemanatoare trezirii din somn care ia, in functie de individ, de la cateva zeci de secunde la o jumatate de zi (fiu’ meu al mare, de exemplu.) Pe langa faptul ca este o revelatie, “cazul referendumului presidential” este si o “invatare de minte.” Din punctual meu de vedere, “invatarea de minte” are doua aspecte:

1. Practica sau “training” in cursul careia mintea, individuala sau colectiva, acapareaza noi cunostiinte prin expunere la explicare, impartasire (“sharing”) sau traire directa.
2. Abilitatea de a nu mai face greseli maine, bazata pe cunostiintele dobandite azi.

“Basesciada romaneasca” are toate elementele care sa o califice drept un excelent candidat pentru revelatie si invatare de minte, ambele venind in doua pachete la fel de valoroase: individual si colectiv. Este una dintre sansele bune ale Romaniei ca sa creasca ca natie (in sensul de "maturizare" sau "coacere") si sa se mai apropie cu un pas de iesirea din stadiul de adolescenta (“teenaging years”) in care au tinut-o evenimente istorice in afara controlului ei, pe care le-au orchestrat bulangii (termen provenit din “bullying” care este un substantiv foarte puternic si foarte folosit in limba engleza) istorici ai momentului: Rusia, Anglia, America, Germania…

Basesciada ma duce cu gandul la comportamentele de adolescent ale fiilor mei. In ciuda explicatiilor constante despre bine si rau pe care le-am oferit, free of charge and with all good intentions, fiind primite in aproape toate cazurile ca total ne-avenite si ne-binevenite (“Leave me alone! Get out of my room!”), in final sunt ei insisi care trebuie sa treaca prin “crappy, revelatory moments” ca sa realizeze ce e bine si ce e rau. Trebuie sa fie ei care sa vina cu solutia pe care tu o stiai cu mult inainte de a incepe o alta discutia lunga, combativa si istovitoare. Orice incercare de a-i impinge prea repede in afara granitelor varstei este sortita esecului.

Romania noastra e inca adolescent politic. Au tinut-o in situatia asta cei cincizeci de ani de oprire fortzata a cresterii, controlata draconic de parinti iresponsabili. Iar acum, “brusc si dintr-o data” (pleonasmul imi apartine si il folosesc pentru ca suna “cool”) ne-am trezit aruncati in lumea celor maturi, cerandu-ni-ne sa ne comportam si sa facem decizii de oameni maturi. Si bineinteles ca nu putem: nici individual, nici colectiv (ca societate). E prea devreme. Nu suntem inca acolo (Brucane, Brucane!), dar invatam. Nimeni nu ramane forever in stadiul de adolescent, fie el istoric sau politic. La un moment dat, clasa politica romaneasca va incepe sa se comporte matur, iar populatia Romaniei, care va fi mult mai putin interesata sa ii urmareasca pas cu pas prin dormitoarele lor private si mai mult doritoare sa vada rezultatele practice al guvernarii, va deveni si ea matura.

Cat despre greseli, le fac si natii mature, pentru ca sunt oamenii care fac natiile, si nu invers. Iar oamenii au tendinta sa reactioneze la fel la stimulii externi si interni, si sa faca aceleasi greseli. Cu cativa ani in urma, ministrul de finante din guvernul federal al Canadei a pus la cale o lovitura de palat ca sa il debarce pe primul ministru de atunci, de altfel o foarte respectabila si longeviva figura politica. Puciul a reusit numai pe jumatate: ministrul de finante si acolitii lui au fost dati in vileag, dar dupa vreo jumatate de an prim-ministrul a demisionat: ii venise timpul. Iar pucistii au avut sansa sa isi concentreze atentia pe business-urile lor personale, care fusesera neglijate cat timp facusera politica.

Acum vreo trei-patru ani, o troica formata din cei trei lideri ai opozitiei a vrut sa il debarce pe prim-ministrul de atunci (totodata prim-ministrul de acum) mai mult pe motivul ca era o fire discretionara si aroganta. Puciul nu a reusit, pentru ca prim-ministrul a actionat abil si inteligent (a folosit briliant prevederile constitutiei), si a evitat criza. In ambele situatii, presa a tratat cu seriozitate evenimentele, punand articole pe prima pagina, dar fara prea mult interes, si nici o urma de pasiune. Din portia zilnica de 9 minute de stiri la ora 9 pe Radio CBC (longest morning radio news segment in the country), 2 minute in medie au fost dedicate evenimentelor. Oamenii nu au reactionat nici atat, din doua motive:

1. oamenii aici sunt prea preocupati de ce trebuie sa faca cu si pentru vietile lor, in loc sa astepte sa faca altii (thank you, Mister JFK)
2. oamenii aici au incredere in liderii lor si stiu ca vor gasi solutia potrivita la orice situatie care se se califica drept criza (uneori increderea asta trece in indiferenta, cu toate urmarile posibil nefaste, dar asta e alta mancare de peste!)

E clar ca maturizarea ia ceva timp. Daca e sa comparam cu varsta omului, un sfert de perioada (20 din 80 de ani) e petrecuta in adolescenta. Probabil una dintre cele mai lungi pregatiri de zbor din spectrul animal. Adolescenta, ca sa fie eficace si sa devina piatra de temelie a maturitatii, necesita experimentare constanta si cantitati importante de esec. Numai ca experientele si esecurile nu trebuie sa lase urme adanci, sa altereze personalitatea, sau sa zguduie incredera adolescentului in puterea lui decizionara. Si exact asta e situatia actuala: nimic cu adevarat rau nu se poate intampla ca urmare a basesciadei: nu exista nici un risc de dictatura militara (care armata?) sau restauratie politica (care dictatori politici cu Bruxelles-ul la numai 600 km distanta si Berlinul, da, Belinul, si mai aproape?) Iar de Moscova nu va temeti: un dulau mare cu glasul pierit, ragusit si serios dogit de atata latrat in trecut, in prezent cu magazia de ideologii goala…

Lucrul bun este ca odata ce circul va parasi orasul (“the circus is out of town”) toti vom fi invatat dintr-o lectie care ne duce cu un pas mai aproape de maturitate. Dar nu va bucurati prea devreme. Maturitatea vine cu umbra ei: nu mai e "fun".

The Story of Oneself

A guy I really like not only for his outstanding professional skills, brilliance in exposure or posh dressing, but mainly because he seems to be the only cool guy I happen to know carrying with him the magic touch of the sixties, is Gary B. Gary has psychology training and he is using his vast knowledge and experience to fix fractured marriages and to mend workplace misfits. From him I learned that our core self has three development stages:

1. Biological Self: The Rough First Draft - The lifelong, prewired genetic, biological, predispositional biases and traits that we naturally and unconsciously use to experience, filter, interpret and guide our life.
2. Psychological Self: The Edited Version - The pattern of psychologically adaptations that emerges based on our biological preferences and biases in response to the specific environments and challenges we happen to face in the course of our early, adolescent and adult life
3. Biographical Self: The Final Version - The story or narrative we develop and use from the first two stages to make sense of our lives. They are not necessarily true stories, but simplified and selective reconstructions of the past, often forged by or connected to an idealized version of the future.

If you have gone over the previous three paragraphs by reading every word, I have to give it to you: you deserve big kudos, if only for the reason that if you didn’t do it you’ll have to come back later anyway, by the end of this post, to understand what the heck did I mean by that. And if you didn’t do it and you just changed the web page in disgust for another smart ass who poses as a pub philosopher, that’s okay too, because this post is in no way meant to annoy people who feel at ease in their bubble of comfort and complacency (this being a highly recommended combination for a stress-free life recipe.) And thank God that I wasn’t a popular figure in 12B, not then, not now, to risk to disappoint you in the same way a person of interest would disappoint you if it were to be proved from reliable sources that between being a politician, making money or writing, he actually loves and would pick - if a fairy gave him the option to choose - the writing!

Anyway, let’s hop back on the saddle of the rhetoric we ride on… Which are my points exactly?

My first point (exactly) is that we all are now at an age when we dislike the environment (what am I saying, we reject it!) when the environment doesn’t fit to our story's prewired expectations (you may notice that I am using the term story as defined in the third paragraph above.) In other words, if the people are not the way we expect them to be, or they don’t behave as we’d like them to behave, or even display physical traits that do not entice us, then just forget it, we do not need them! If our children are not as smart or as successful as we expected, they'd better get their story right because this could become a deal breaker (imagine the embarrassment you'd feel when sharing their failures with our dear friends whose children are rowing next year for Oxford!) If the political parties do not perform as we expect, or align to our moral values, or to any moral values for that matter, to hell with them! Better go with a cunning, and equally smartass dictator! If the native country's landscapes reflect nowadays the sun light differently than in our teenage years, when Fagaras Mountains were the best product of God’s imagination, then better live without them: who needs those mountains and who needs God when we have Oasis channel and Ricky Gervais Show, both in HDTV? The list can continue…

What I am trying to say is to be explained by my second point (exactly), which follows…

When we were young, inexperienced and even retarded (this is actually a good term, as it’s coming from French and it means moving slower, therefore being capable of absorbing more, or - my preference- coming late of age, which is not counter-productive, it’s even advantageous since I myself was retarded, I still am, and I'm very well, thank you!), we wanted to fit in the surrounding medium, to indulge in the environment's favours and please its players, to become the successful users of a world that has been given to us, put at our disposal entirely for enjoyment, nourishment and usage. We wanted to get good marks (and in the process to please both the teachers and the parents), to get good looking girls out for a date (Oh, Joanna, how much I wanted to make you like me!), to look cool in a new pair of jeans (and how much I longed for that, since I was a poor no-one in a class of a-ones with opportunities – notice that I don’t use the term rich as that notion didn’t exist at the time I am talking about here!) And the list continues...

Some of us have trudged straight through the muddled waters of those slow and boring growing stages, some others took either efficient shortcuts or scenic detours, have been exemplary students (where are those math Olympics and their theorems heroes?) or maybe just horrible teenagers, i.e. pain in the ass youngsters, which means that actually they were freedom fighters against the (parental) staleness and misconceptions that stopped them from being social-environmentally adapted and acclimatised (the long hair and the bootleg pants being the rule!) The idiotic leaders, the absurd dictatorship, the food shortage where the bread and butter were a luxury, the favouritisms, the racism and xenophobia as pillars of the Romanian way of life, who gave a crap on that? Who had time for that? Who thought that that was important? Who had the age for that? We studied communist revisited history  in communist schools , we read communist compliant literature, we watched television communist shows with actors who have formed themselves in communist acting schools, we listened to interviews given by communist scientists who based their researches on communist funds. Of course we didn't give a rat’s ass on those things. Who cared about those? All we wanted was to become successful in that kind of environment, in that kind of society. We strived through everything we did to become part of IT, the environment, to have a seat at the regime's powerfuls' dinner table. And now I'm not talking about the genuine 12B, of course: I'm talking about 12B-ers in their late twenties, early thirties...

But then we got older and we started to build up our stories, or the biographical selves, how Gary nicely (and sagely) puts it. Our stories are already final. I saw it in the videos of your gatherings in Craiova, in your discussions recorded live during the dinner, I read it in every email you send… Everyone has a story of herself or himself, and is eager to share it (like publishing or "in your face"-ing) on every communication channel. This is the final version that is going to shortly outlive us in the memories of our children, who will probably say things like “man, my father was a smart guy, he did good in life, but sometimes he was such an ass, I’m telling you!”, or in some friends' short-lived recollections ("that guy was smart for himself, the son of a bitch, but such a pompous ass, never sharing the pie with anybody!") or in brief obituaries on the last page of an (online) newspaper with the lowest number of hits ("loving father and outstanding citizen who leaves behind a long lasting legacy.").

This final version is who we are now, after a long journey throughout which, after making scores of mistakes, misjudgments, and missing tons of love (given or taken) and tons of opportunities, while living the sweet moments of life and outliving its sour mishaps, we came to what we are now. Who we are and what we are. And nothing is going to change us now, no new environment, no new society, no new world. Not even a revolution of the common sense, that’s happening from time to time in the mankind history but lives too short to be mentioned in any serious historical tome.

Now we are a group of fifty plus-ers, the former students of a Class 12B, of a provincial high-school, of some alumni, of some year, 1979. And after sharing chunks of our initial stories that were either part of the biological self (faking the vocal ability only to get to the second voice in our prodigious choir), or psychological self (Oh, Joana!), hence making our successful blog work, we finally got to the biographical self. That conversion happened when we started to talk about ourselves and the accomplishments we are rightfully proud of (business, money, emigration, politics, family, travel.)  That’s when we started to sell our own stories, with the understated clause that the sale is final, no adjustments can be made after processing the transaction, and the returns are out of question. And if you cared to notice, all these stories are like riverstones embedded in a thick, indestructible wall of cemented indifference, with no hammer able to displace or even seriously dent them. Basically what everybody says is: Listen to me, this is how it is! Based on their own story. Nobody tries to be flexible or make an amendment, because any adjustment would mean a denouncement of their own story, and nobody would even accept the idea of being wrong in front of their fellow story-tellers. His truth is above anybody else's truth, indestructible, invincible.

I? I did the same… I cannot accept the idea that others may be right, and I may be wrong. Or that sometimes I am lopsided, or plain biased, in my judgement. God knows I have been doing this for a while. Only recently, after coming from a mentally exhausting trip to Romania, during which what I had found was different different of what I expected (of what my own story mentions under  the column "to be expected from this journey in places you know"), I ended up by rejecting everything. Nothing was good, all was bad, down the drain with it. Me? No to challenges. No to corrections. I am done with my story. Without it, or even with it slightly changed, I'd be nothing.I'd be back to square one, discovering things...

We are too old to be at another stage than stage 3 above, ladies and gentlemen! After all, this is the natural course of life. After a certain age, the only way we have left to communicate with each other is by enforcing our story in every conversation we initiate. With the foreseeable side effect of paying a price: that of becoming confrontational (and who cares about that, since it’s about defending our story?) So, what happened in our good-turned-bad email debate is just normal: it’s part of life. And guess what? From this perspective, every single one of us is right, because every single one of us has a story he or she worked hard to make it sound true, and bring it to its final version. No changes in the environment (less of an angel come down to Earth to reveal that only the no-story-owners will make it to the after-life) will make us change our lines.

But there's an appendix to the story: the one that requires us to take care of our youngsters who are still at their first two stages (biological and psychological.) They do not have their stories finished yet. They strive to take a dive in the strong currents of the environments we have been building for them. To lose themselves in both warm and cold currents. Let them do that. Let them grow and get by themselves to the point where they can write the closing paragraphs in their final versions of their stories. After that be free to start selling their stories to each other. And in the process become confrontational. Because without a story there's no confrontation, and without confrontation there's no life.

Epifania Bicazului

Cateodata in viata trebuie sa recunosti ca esti la capatul drumului si oricat ai incerca sa gasesti justificari “to get going” si sa mentii un sens al sperantei ca poate, poate lucrurile se vor indrepta si o sa vezi si ziua cand va fi mai bine, nimic nu merge in directia dorita. Totul se impiedica in neprevazut si se ineaca in incertitudine.Esecul pare a fi total.

Senzatia asta am incercat-o din plin in cele doua saptamani de vacanta pe care le-am petrecut in RSR (Romania, Sweet Romania), in aprilie anul curent. Presiunea acestei calatorii am resimitit-o din prima pana in ultima zi, ziua reintoarcerii spre casa, ca intr-o drama cu actiune de doi bani, dar cu suspans garantat: eu si nevasta stateam aruncati intr-o rana, obositi si descumpaniti, pe doua scaune in sala de asteptare a aeroportului Otopeni, zgaindu-ne dupa coada alba a avionului de Roma, care parea sa se fi ratacit pe drumul de la hambar la poarta de imbarcare si in minte mi se rotea obsesiv, ca o rola de film stricata, un scenariu unic:  doi zdrahoni cu muschii decupati prin haina, imbracati in costume negre (thank you, Hollywood, for lifelong clichés!) se apropie de noi si mi se adreseaza cu glas rastit: “Hei, ‘mneata cu ochelari si cioc, vii cu noi ca sa iti platesti datoria fata de tara! Mama voastra de profitori! Ia uite ce gras esti: iti merge bine pe-acolo pe unde esti, eh?” Cu scena asta bazaindu-mi prin cap ca o albina nebuna, ma simteam in pielea unui transfug care incearca sa scape dintr-o tara cuprinsa de razboi. Cu diferenta ca razboiul pe care l-am resimtzit in cele doua saptamani petrecute in tzara de origine a fost unul impotriva bunului simtz. O lupta crancena, fara ragaz ori rabat, impotriva normalitatii.

Inutil sa mentionez ca vizita in Romania a fost un sir gros de dezamagairi. Si bineinteles ca nici unul dintre voi nu ar da o ceapa degerata citind destainuirile mele de turist nevrotic: fiecare cu crucea lui, cu experientele lui, cu gustul propriu pentru interpretare: subiectivitatea pentru oamenii creativi, explozivi, spontani; obiectivitatea pentru oamenii fara lustru, anodini, plictisitori. Dar indiferent de anxietatile mele, ce e cert este ca in Romania de azi pluteste in aer, ca o ceata grea si groasa, o negativitate absoluta. Un smog greu, absolut poluant pentru minte si inima. Norii grosi de rejectie a oricarei solutii pozitive se descarca in fulgere cumplite care trasnesc si pe cel mai optimist dintre muritori. Nimeni nu mai are rabdare pentru o conversatie in care sa poti introduce o fraza pozitiva. Nimeni nu mai este capabil sa arate compasiune pentru neadaptatii la lumea exclusiva a banului cocotzat in varful columnei valorilor supreme. Nimeni nu il crede pe al necajit sau bolnav, nimeni nu iarta pe unul care a gresit. Nimeni nu mai are rabdare cu prostul. Nimeni nu mai are rabdare cu desteptul. Iar cand oamenii se plang, nu arata lacrimi: tzipa. Si ar vrea sa omoare cu privirile. Razboiul e total si e contra a toate si contra tuturor.

Iar eu, fire de contrarian fara vindecare, nu rezist sa ies din scena pe nota asta finala, care pare destul de intensa si chiar potrivita pentru a isca o controversa cu niscaiva patrioti locali (dintre cam am observat cam un duium in Clasa 12B), fara sa povestesc intamplarea de la barajul Bicaz.

Eram de vreo doua zile pe drum, strabatand nordul Moldovei si crucindu-ma de cate hartoape gaurind drumurile noastre “europene” poate sa ia o Dacie Logan fabricata in Romania, fara sa se farame in bucati. Prin contrast ma gandeam la Mazda mea care s-ar fi desfacut ca un evantai  firav, de proasta calitate, de la un singur hartop pe “in-faimosul” DN 2, drumul dintre Focsani si Bacau,  care pare sa fie facut din asfaltul ramas dupa un furt in masa, pentru ca are o banda si jumatate pe fiecare directie de mers, probabil ca sa acomodeze o masina si o bicicleta gonind in paralel, obligatoriu cu aceeasi viteza. Pe drum ne oprisem la arhi-cunoscutele manastiri nemtzene (Agapia, Varatec, Secu, Sihastrie, Neamt) si ne bucurasem ochii si ne improspatasem sufletele cu acel amestec unic de istorie, spiritualitate si, de ce nu, mandrie nationala.Da, avem un unicat cultural: punga de manastiri din Moldova. Moldova, dulcea Moldova, sansa noastra la glorie culturala, dar nu si la redresare economica…

Dinspre Targu Neamt am cotit-o spre Ceahlau – eu tinind-o una si buna ca vreau sa vizitez Duraul, statiunea montana de la poalele masivului de care ma leaga amintiri din tinerete. Inutil sa mentionez ca ceea ce am gasit in locul statiunii a fost cu totul altceva decat ceea ce imi aminteam eu. Duraul este acum un “ghost town”, o statiune abandonata, parasita in graba sub presiunea unor evenimente de care nimeni nu pare a-si aduce aminte: poate oameni atacati si sfartecati de armate feroce de zombies? Poate vreo epidemie cu un virus necunoscut de pe planeta Betelgeuse?  Iar locul, asa cum se prezinta acum, imi aminteste de Jack Nicholson si al lui faimos “The Shining.”

Fugind din Durau de frica lui Jack Nicholson, biensur, ne-am indreptat spre barajul Bicazului. Eram la vreo zece kilometri de obiectiv cand am simtit ca ceva nu e in regula. Am schimbat priviri cu sotia, care era in dreapta mea, pe scaunul pasagerului, si aproape la unison ne-am pomenit intreband retoric: “Unde e apa?” Lacul de acumulare era secat.

“Poate e in maintenance” am indraznit sa replic, ne(mai)stiind care e cuvantul romanesc pentru “maintenance.”

“Poate!” zice ea, a incurajare.

“Hmm,” ma indoiesc eu cu glas gituit de incertitudine, desi nu aveam nici un motiv sa ma indoiesc: asta e mersul firesc al naturii, apele seaca, apele se umfla, apele mor. Ca si oamenii…

Dupa alti cativa kilometri de gropi si de uluire combinate intr-un amestec cu parfum de ciuleandra locala, oprim unde opreau toate masinile candva, pe muchia superioara a barajului, unde oamenii isi aprindeau o tigara (o mai aprind si acum) vrand sa se delecteze cu privelistea si sa se simta parte dintr-o combinatie coplesitoare prin dimensiuni: lacul de acumulare, muntele, barajul. Numai ca de data asta lipsea un element esential: apa. In locul ei zacea o baltoaca insalubra, plina ochi cu vreo zece mii de sticle goale care stateau gramada, unele langa altele, ca niste dale formand un caldaram suprarealist.

“Ce dracului e asta?” zic eu si, fara sa astept raspunsul nevestei, ma indrept spre o cabina de la capatul drumului, in interiorul caruia statea unu’ gras, imbracat in uniforma de gardian public. Deasupra cabinei lui, infipt in stanca muntelui, atarna  un portret mare, cu figura presedintelui Basescu si un slogan de bine, ceva cu “progres” si “un presedinte pentru Romania,” ca sa fie clar si pentru al din urma prost ca omul ala candideaza pentru Romania si nu pentru alta tzara.

Eram prea uluit de aspectul barajului ca sa mai tin cont de deferenta pe care mi-o inspira in mod natural orice uniforma (simptomul omului slab de inger), si il intreb direct:

“Dom’le, nu sunt din zona si nu prea la current cu evenimentele, dar ce s-a intamplat cu lacul de acumulare?”

“Baietii destepti,” zice gardianul, si prima impresie a fost ca trebuie sa fi  fost fie vreun handicapat mental,  fie vreun clown angajat de Circul de Stat (o mai exista institutia asta?), facandu-si “gig”-ul din emisiunea ”Just for Laughs” (astia de pe-aici din Canada trebuie sa stie despre ce vorbesc, iar voi din Romania, ghiciti! )

“Care baieti destepti, dom’le?” insist eu, ca prostul.

“Baietii destepti,” se incapatineaza clownul in actul lui bizar, dar cand ma vede total nedumerit se miluieste de mine si explica: “Reformatorii, dom’ sef. Astia care au dus tzara de rapa. Declara barajul  si hidrocentrala insolvente ori ne-functionale, ca sa le vanda pe nimic si sa le ia tot ai lor… Sa ne vanda dupa aia electricitatea la pretul lor.”

Deci sa recapitulam: omul ala era omul legii platit de guvern ca sa pazeasca barajul. Acel om al legii imi destainuie ca lacul de acumulare e secat fortat de catre guvernantii corupti, adica sefii lui, ca sa declare barajul ne-functional si sa il vanda pe doi bani acolitilor lor, adica alora care i-au adus cu bani la putere. Eu stam acolo dupa o saptamana in care am avut de toate: am aflat ca cetatea Sarmisegetusa este de fapt o poarta spre o alta dimensiune iar Zamolxes a fost extraterestru; am aflat ca de fapt limba latina a fost si limba dacilor si romanii nu au avut nevoie de translator cand i-au cucerit; am aflat ca oameni de afaceri din orasul P. isi schimba numele si buletinul de identitate ca sa nu le mai ia urma garda financiara; o ruda apropiata mi-a prorocit, citind intr-un calendar astrologic, ca cineva apropoiat mie va muri pana la sfarsitul lunii; etc. Comparat cu lista mea, era o aditzie minora, lipsita de importanta, descoperirea ca guvernul Romaniei a inchis robinetul lacului de acumulare de la Bicaz ca sa declare hidrocentrala insolventa si sa o “vanda” baietilor destepti.

Dar ceea ce mi s-a parut si mai grav este ca nici unul dintre noi doi a fost tentat, in momentul ala absurd, sa imprime un “spin” pozitiv la concluzie, sa dea sansa naturii sa fie mai puternica decat niste guvernanti alesi democratic zice-se, sa dea sansa lui Dumnezeu sa fie mai in control cu vremea si cu lacurile decat Boc sau Ponta sau Georgescu. Si natura sau Dumnezeu sa dea o seceta si sa sece lacul. Paream doi oameni normali, intr-o discutie normala despre un eveniment (a)normal, dar alesesem absurdul colectiv ca limba de comunicare. Ala ca ala, ca era indobitocit de viatza intr-o cabina de lemn pe malul unui lac de acumulare plin ochi cu sticle murdare. Dar eu, venind dintr-o zona a planetei unde oamenii sunt mai retinutzi in emiterea opinilor apocaliptice, nu am simtzit nevoia sa il zgaltzii pe guardian ca sa isi vina in fire: “Alo! Alooo!!!”

Revelatia asta m-a facut sa imi cada buza, iar dilema s-a materializat brusc, ca o pisica care pune pas de pasla si iti apare brusc in fatza. Daca era adevarat ce spunea gardianul, asta e o escrocherie de proportii mondiale. Chapeau! vorba emigrantului roman de Montreal… Artizanii miscarii asteia sunt mai tari ca Gru, saralatanul absolut din “Despicable Me” care planifica sa fure luna. Si pana la urma il opreste pe unul de la competitie, care o furase inaintea lui (asta e o paradigma interesanta a perioadei de tranzitie romanesti)… Iar daca nu era adevarat si asta este ceea ce gandesc de fapt oamenii in Romania (inclusiv oamenii platiti de guvern ca sa le fie loiali si sa ii apere interesele) e si mai grav: o natie care face din absurd logica zilnica este pe drumul sigur catre un abis al disperarii. Mai bine sa fi secat Boc sau Ponta sau Georgescu apa din lacul Bicaz, decat sa ai o natie care scorneste ca furatul lunii e iminent si singura poarta de scapare este in alta dimensiune, pe la Sarmisegetusa.

Dupa “epifania Bicazului” nu mi-a mai ramas decat sa numar zilele pana la cursa de Roma…

Apus de soare – La Marea Nordului

De mai mult timp incolţise ideea postãrii jurnalelor/impresiilor de calãtorie sau de vacanţã (Delia cred cã a menţionat-o prin februarie si apoi a reiterat-o ca « subiect bun de blog »). Şi tot aşteptam sã « spargã cineva gheaţa »… Dar ce gheaţã sã fie prin Cipru in martie sau prin Hawaii în aprilie? Ori prin Vrancea în febra sãrbãtorilor de Paşti sau prin însorita Italie ?

Aşa cã mi-am zis, cu gândul la sejurul de o sãptamânã la Hamburg, unde cicã sunt doar vreo 1500 de « ore insorite » pe an : « Las’ cã gãsesc eu nişte gheaţã pe-acolo şi o fac praf! Nu se poate ca, în timpul ploilor cu care mã ameninţã şi mã cãineazã preventiv toţi cei care aud unde mi-a trãznit prin cap sã plec la început de varã, sã nu dea şi vreo brizã de la Marea Nordului şi sã-mi furnizeze materia primã… » Când colo, ce sã vezi ? Soare, nenicã, 21 spre 28 de grade Celsius de vineri 19 pânã duminicã 27 mai şi chiar şi vreo douã zile dupã (le-am mai lãsat nişte vreme frumoasã şi amicilor la care am fost – ei credeau cã glumim când le spuneam cã noi am adus-o, dar pe 30 mai cand dârdâiau la 7 grade sub plapumã probabil ne-au luat mai în serios).

Ei, şi ne-am plimbat prin ãl « burg » pe cãldurile alea (umezeala başca) şi ar fi fost bunã din când în când nişte gheaţã, mãcar în nişte pahare…Turiştii de noi însã, nu şi nu, sã colindãm ca de obicei şi sã descoperim « frumosul şi istoricul » (asta ni se trage de la o strã-mãtuşã care ne-a trimis mai demult urãri din Paris « care este un oraş frumos şi istoric »). « Frumosul » l-am descoperit, pentru cã Hamburgul e într-adevãr frumos, verde şi  relativ liniştit, dar “istoricul” e doar pe-ici-pe-colo (Rathaus şi alte câteva clãdiri scãpate de furia rãzboiului sau poate restaurate, plus tunelul de sub Elba, unde aproape am îngheţat, e adevãrat…) Oricum, istoria şi mai ales mândria « hanseaticã » se vãd clar în comportamentul locuitorilor, vajnici urmaşi ai « comersanţilor navigatori » care, dupã umila mea pãrere, gândind cã nu e cu nimic mai prejos ceea ce e câştigat prin munca lor asiduã decât ceea ce unii cu « sânge mai albastru » au moştenit, au fãcut reformele religiose şi administrative în ceea ce a devenit « oraşul stat » de astãzi. Aşa cã sã nu te aştepţi la indicaţii turistice ca la Paris sau mãcar ca la Viena – pãi dacã vrei sã înţelegi ceva pune mâna şi învaţã nemţeşte !

                                                                                ***

Ca sã fac şi o trimitere la « Germana fãrã germani » a lui Anton, aş putea zice cã Hamburgul a fost « fãrã hamburgeri », pentru  cã nu ne-au inspirat încredere turcii sau pakistanezii de pe la chioşcurile cu « calitate germanã originalã ». Nu cã am fi avut ceva cu ei, dar « nu pãreau din filmul ãla ».

                                                                                ***

Cea mai mare surprizã însã am avut-o însã în excursia de 2 zile pe insula Sylt, unde auzisem ca «milionarii Germaniei îşi aratã cu adevãrat averile ». Sincer, nu am vãzut pe nimeni sa « facã paradã » cu ceva, decât poate nişte grupuri venite sã-şi dezinhibe « seriozitatea » (scorţoşenia, dupã unii) obişnuitã cu şampanie bãutã pe « falezã » (şampanie destul de multã, doamnele şi domnişoarele mai ales cãpãtând o aurã de voioşie pe care doar vreo mailiţioasã a putut-o asocia cu cuvintele « bete » şi « turtã ») .

Kilometrii de plajã « cu nisip adus » ne-au dat certitudinea cã timp de multe zile poţi colinda farã sã te plictiseşti, adunând pietre interesante şi scoici şi mai şi – am vãzut pentru prima datã nişte scoici lunguieţe, care semãnau cu briciul cu care se bãrbierea bunicul meu, eram tentat sã le zic « Sweeney Todd shells », dar am vãzut apoi cã sunt chiar cunoscute ca « razor shells » : 

Pe plaja la Sylt

Doar ilustrativa, n-am facut-o noi

Nu-nu-nu, surpriza ce mare nu a fost nici cu şampania, nici cu plaja şi nici cu scocile, ci apusul magnific de pe la orele locale 21 :45, cu cerul şi marea în culori greu de redat nu numai de un personaj cu o uşoarã discromie ca mine, dar chiar şi de « aparatele de fotografiat » pe care le-am avut şi care mai întâi au redus totul la nişte searbede succesiuni de 0 şi 1 (eheeeei, aparatele «Leika » şi « Zenit » zac prãfuite prin nişte cutii de când n-am mai gãsit filme « AZO »). Totuşi, pe lânga fotografia «motto » includ şi douã mai « şmechere » , cea de-a doua cu o neaşteptatã reflexie a soarelui coborând sub mare în ecranul mobilului şi de acolo pe cadranul ceasului pus ca martor al orei târzii.

2 in 1

Sun at 10

Am avut senzaţia cã un asemenea apus « nu a mai vãzut nimeni niciodatã » - evident cã ulterior am constatat cã latitudinea insulei Sylt nu e chiar aşa de mare, cã probabil de pe coastele Scoţiei poţi vedea, cu vreme bunã alãturi, apusul mult mai târziu de orele 22, poate chiar 23 şi poate mai impresionant… 

Pentru noi insã rãmâne cel mai frumos apus de soare pe care l-am vãzut vreodatã…

Cool Runnings

O echipa de bob dintr-o tara tropicala participanta la Jocurile Olimpice de Iarna din Calgary?  What is wrong with this picture? Si mai ales ce legatura are cu blogul clasei 12B?  None really… e doar o paralela intre reusita calificarii echipei Jamaicane in 1988 si ‘reusita’ mea de saptamina trecuta.  Da, dragi colegi, pe 6 mai, in timp ce o parte din voi petreceati clipe minunate la Corabia eu am alergat cursa de ½ marathon din Mississauga.  Si pe parcursul celor 21 km m-am gindit de multe ori la voi… si cum as fi preferat sa fiu in orasul de la marginea Dunarii in loc sa 'imi dau sufletul' undeva pe malul lacului Ontario.

N-am fost niciodata ‘the athletic type’.  Imi amintesc cu oroare de probele de atletism pe care le dadeam la stadion si mai ales cea de rezistenta, de efortul fizic care mi se parea cumplit si starea de rau care invariabil ma cuprindea la sfirsit.  Uhh!  Pe parcursul anilor parintii mei au incercat sa ma orienteze spre diferite sporturi: handbal, tenis, patinaj,… Esec total!  Then how come that I ran a ½ marathon?

In ciuda atitudinii mele anti-sport mi-a placut intotdeauna drumetia.  In munti cu rucsacul in spate ma simt in elemental meu.  Simt muntele ca pe o fiinta care impune respect.  Urcusul?... A challenge! Cele mai placute amintiri din liceu sint cele din excursiile pe care le-am facut... mai ales cele din munti: Ceahlaul – Cabana Dochia (tabara de matematica de la Piatra Neamt), Bucegii (povestea cu glezna—remember?), Ciucasul cu Lacul Sf. Ana (parte din excursia de la Cluj si ‘aventura’ cu autocarul).  Am urcat mai tirziu in Apuseni, Cozia, Paring, Retezat si o parte din Fagaras.  Ne-am mutat in Ontario (which is as flat as it can be) si la inceput am avut alte prioritati.  Anii au trecut si copiii au crescut. Am inceput sa ma gindesc din nou la munti si sa visez la trasee in Alpi, Anzi si Nepal.  Dar pentru asta e nevoie de antrenament: cu cit esti intr-o forma fizica mai buna cu atit te poti bucura mai mult de peisaje si urcusul e mai putin chinuitor.  Si asa am inceput sa alerg… mai intii cite putin apoi din ce in ce mai mult. 

Acum patru ani 'cadou' de ziua mamei copii mei m-au inscris la Running Room:  three month of running - de cite trei ori pe saptamina - culmind with a 10 km race.  Dupa cele trei luni am continuat sa alerg marind treptat distanta si in cele din urma m-am inscris impreuna cu sotul meu la ½ marathon in Toronto in octombrie 2008.  A fost greu, am mai si mers din cind in cind, dar a fost minunat sa ajungem  la linia de sosire unde ne asteptau copiii.

Anul acesta in septembrie vom urca pe Inca Trail - un traseu de aproximativ 44 km in Anzi pina la Machu Picchu.  E un urcus greu care trece peste trei pasuri dintre care cel mai inalt este la 4200m, si pentru care am inceput sa ma antrenez incepind din ianuarie.  Din antrenament face parte si alergatul (some days la -15 C de unde si ideea titlului) si ca sa fiu mai ‘motivated’ m-am inscris la ½ marathon-ul din luna mai din Mississauga.  Asa am ajuns sa alerg my second ½ marathon.  Inainte de cursa am hotarit ca asta va fi ultima la care voi participa… I’m not getting any younger si au inceput sa ma doara incheieturile… But who knows?

The Running Granny

Pentru poze check your emails.

Când trecutul atinge prezentul...

…16 aprilie : o zi in calendar simplă, normală ca oricare alta. Si, totuși nu a fost așa...

O zi pe care anul acesta, 2012, am așteptat-o cu înfrigurare și, așa, cum am afirmat-o , cu ceva timp în urmă, cu foarte multe emoții...Pentru că, intr-un oraș anume, după ani și ani, și-au dat întâlnire cățiva absolvenți. ...Dintr- “O clasa oarecare de liceu”...

...Am așteptat, am visat , mi-am imaginat...dar, ceea ce am trăit nu s-a încadrat nici pe departe în gama trăirilor așteptate...O săptămană, o zi, o oră!

Sunt emoții pe care nu ți le poți stăpâni, nu ți le poți învinge, care, pur și simplu te aruncă cu o forță nebănuită într-o zonă cu zero control. Sunt trăiri de foc pe care cu cât vrei să le domolești, cu atât izbesc în ușa acea tainică și ferecată numită “suflet” a cărei cheie ai făcut-o pierdută cîndva pentru ca eu/el /oricare dintre noi am afirmat “sunt cel mai tare”!...

...Si câte întrebări mi-am pus.Cum o să fiu acolo? Cum o să le par colegilor? Ce vor zice despre mine?Acum ? Si mai ales după. Dar, va mai urma un ...”va urma”?

V-ați gândit vreodată că, peste ani și ani , după ce ați avut privilegiul să cunoașteți câteva persoane și cu care ați petrecut ceva timp împreună vi s-ar putea face dor de ele sau măcar să vă roadă curiozitatea să aflați cum au ales să-și trăiască viața? Cu sinceritate, eu nu. Pur și simplu am pășit în viață, am privit înainte. Si, uneori, crâmpeie de amintiri mi-au bântuit visele si chipuri cunoscute le-am regăsit doar acolo în perioadele mai calme ale vieții...Zâmbeam ușor și cu plăcere dimineața și nu credeam ca peste mulți, chiar foarte mulți ani, târziu , asemeni celui vinovat ce vrea sa își revadă locul faptei, că-mi voi dori să mă întorc ACOLO și sa aflu. Să aflu ce ați făcut în toți acești ani.

In primăvara lui 2012 dorința noastră a devenit tot mai puternică…și s-a materializat…în întâlnirea noastră din 16 aprilie de la Casa Universitarilor din Craiova.

Nu vreți să știți cum a fost drumul până acolo! Precum Coloana Infinitului: fără sfârșit! Pășeam hotărâtă și mă gândeam că pe unii i-am văzut in poze și nu-mi puneam problema daca îi voi recunoaște din prima sau nu, ci doar dacă mai puteam fi noi, cei de odinioară. Si cum vor fi primele momente. Ce vom face atunci? Cercetare? Tăcere? Mirare? Uimire? Politețe? Si nu reușeam să merg cu gândurile mai departe, trecuse prea mult timp peste noi: în fața mea vor fi alți oameni,cu alte gânduri și alte preocupări! Si ce se va întâmpla atunci?...

A fost mult mai intens și greu de povestit.

Cum să explici ce înseamnă să faci față unui trac de nestăpînit? Cînd mii de fiori îți străpung ființa și pendulezi între nesiguranță, încântare și nesaț ? Cînd valuri de sînge cald îti traversează iar și iar obrajii pentru că, în sfarșit, în fața ta sunt cei cu care ai trăit clipele acele detașate și nonșalante și care te privesc la fel de întrebători? Cînd vrei să îi asculți și vrei sa-i întrebi pe toți odată ? Oricum vocea nu te mai ajută si simți doar cum ți se gâtuie, ți se frânge și reușești , cu greu, să articulezi 3-4 cuvinte sparte: “Ce mai faci..?”.

Si, brusc, realizez că m-am temut degeaba!

... gata!!!!!!!!!!!!

FLASH!!! Eram din nou împreună!

Tot ce-a fost greu dispăruse, parcă în eter si, iata-ne! Priviți la noi!!! Radiem, suntem incandescenți, iar ochii, ce sclipesc intens, ni se rotesc în toate direcțiile, căutam să surprindem orice gest, să sorbim fiecare cuvânt rostit sau privire. Cuvintele ne vin ușor, curg poznaș și discuțiile noastre devin de nestăpânit. In glas mai persistă o urmă de emoție, de data asta, însă, este semnul interesului maxim!...Să mai continui? Vreți să ne vedeți înotînd în marea de râs si veselia generală care ne-a cuprins pe toți? Vă dau și raspunsul așteptat : eram, ne simțeam chiar NOI, cei din XII B. : dezinhibați, surâzători, șarmanți. Ne regăsisem și pur și simplu ne devoram: cu toții și din toate părțile și , în loc de durere, o senzație de seninătate ne umplea inimile…

Si povesteam…și discutam…și ne aminteam…si simțeam…și TRAIAM.

Ce trăiam? Ceva ce nu se poate traduce in cuvinte, ceva ce poate fi definit printr-o replica de film văzut cîndva , adica acel moment Când trecutul atinge prezentul…

La cat mai multe Sarbarori Pascale impreuna!

De primavara...

Am palmele-nflorite
Cu narcise.
Si la urechi
Cercei de ghoicei.
Sunt primavara
Ce-nfloreste-n vise,
Pe campuri
Unde zburda miei.

Am inima-nrosita
Un bujor.
Si rochia-nverzita
Prematur.
Sunt primavara ta
                                                                                    Si-a florilor
                                                                                    Si linistea venit-am
                                                                                    Sa ti-o fur.

Violoncelul - o analiza sintetica

    

                                         Violoncelul  

                                                                /analiza sintetica/

Genul: Violoncelul nu este o vioara de sex masculin. Doar nu stiu cine poate sa creada ca e o vioara de sex masculin uitandu-se  la batul din partea inferioara, cum se vede in fotografie. 

Locul in societate: Vioara e pozitionata intotdeauna in fata, e regina.  Pianul tot in fata, asezat, ca un rege, care este. Din apropiere, flautul aduce incantarea inegalabila a menestrelului. Harpa e divina, are splendoarea penajului unui paun si un loc mai inalt, cu vizibilitate. Mai toti se pare ar vrea s-o poarte in brate dar nu au bratele suficient de lungi. Violoncelul, are locul garantat, in spate.

Potentialul: Paganini si Mozart nu au ajuns celebrii cantand la violoncel.  Nici un artist care-si propune sa reuseasca in viata nu alege violoncelul. Intr-o orchestra buna auzi violoncelul doar de cateva ori intr-un concert, atunci cand iti mai tragi sufletul dupa un solo emotionant de vioara. Violoncelul nu castiga nici o competitie cu celelalte intrumente. Nici in plan muzical, nici un salariu mai bun pentru violoncelist.  Prin natura sa, nu e competitiv.

Tonalitatea:  Violoncelul e modest, morocanos, singuratic.  Justificat, te si miri ca violoncelul ridica cand si cand tonul. E probabil din cauza batului infipt in partea posterioara, cum iar se vede in fotografie .

Postura: Vioara se aseaza tandru pe umar si atinge obrazul. Pianul e rasfatat cu degetele pe toata lungimea lungimii.  Harpa se tine imbratisata. Flautul se duce la buze, ca e dulce.  Violoncelul, se tine intre picioare. Ceea ce creaza cateodata preocupare. Cazul patriarhului lui Marquez care era de principiul ca fiica lui poate studia orice instrument la Paris atata timp cat o face cu picioarele apropiate.  

Concluzia:  Doar un trombonist sugubat care vrea sa distreze orchestra propune violoncelul unui  entuziast  care cauta  solutii de succes. In realitate, nu exista nici un motiv rezonabil sa alegi violoncelul. Exceptia e cazul nerezonabil cand iti place pur si simplu sunetul lui si n-ai cum altfel.

Orchestra Sim-FUN-ica 12B

Deoarece sunt inca in gratzia muzicii, si mai corale si mai ne-corale, si avand in vederea #1 ultimele doua zile cu note disonante in ceea ce as numi acum “Orchestra Sim-FUN-ica 12B”, iar in vederea #2 ca voi fi plecat pentru urmatoarele patru saptamani intr-o vacanta fara email si internet (hurrrraaaaayyyy!), sa va mai las una, inainte de zbor:

Dupa ani de zile ne-am reunit dupa o indelungata tacere intr-o orchestra creata impromptu, formata din instrumente diferite, adunate de peste tot, fiecare cu tonalitatea lui, cu timbrul lui, dar toate capabile sa cante dupa aceleasi ritmuri si arpegii muzicale. Orchestra este inca mica (seamana mai mult cu una de camera la momentul asta), si in consecinta avem nevoie de muzicanti noi. Pana acum avem urmatorul inventar de instrumente (afisat in fosa orchestrei):

1. Un pian (aici avem nevoie de un solist adevarat, delicat, care sa nu faca zgomot cand canta, dar astia sunt rari. Daca stiti vreunul, dati de stire)
2. Un violoncel (Dan)
3. O vioara (Flavia)
4. O harpa (Delia)
5. Un flaut (Carmen)
6. Un trombon (Anton) – vezi, mai Dane Cherciule, asta e ceea ce numesc eu rima buna!
7. Percutie / Tobe (Tibi)
8. Coristi (Rodica, Cristi M, Narcisa, Florin)

Sa ma ierte cei pe care i-am sarit din greseala. Si sper ca v-ati prins de regula de baza a orchestrei: cine nu pune bloguri, ci numai comentarii, sunt automat inscrisi la cor!

Avem nevoie de mai multe viori (Rodica s-a oferit, si astept sa vad daca se tine de cuvant), si un bas (poate unul dintre “politicienii” grupului se ofera, macar pentru simplul fapt ca "bas" e radacina numelui unui important personaj politic contenporan) Am mai avea un violoncel ratacit prin magazia blogului, dar e naimit intr-un sir de concerte europene din seria “Stresat in Basel” si in consecinta nu il iau in considerare la momentul acesta.

Ideea de baza in organizarea Orchestrei Sim-FUN-ice 12B este ca nu conteaza timbrul, etichetele sau vechimea instrumentului. Muzica blogulara (sau "muzica posturilor" cum ii spune prietenul meu de la Departamentul de Psihologie Intuitiva al Universitatii San Jose din California) se face prin contributia tuturor instrumentelor. Iar de dirijor, ce sa zic? Cu multi ani in urma, cand eram inca in facultate, am vazut la Cinemteca de pe Eforiei (o mai fi existand acum?) un film al lui Fellini, numit “Repetitia.” Era un scurt metraj foarte bine facut si cu un mesaj adanc: orchestra canta bine atata timp cat are dirijorul in fatza ei, dupa aia se alege praful si pulberea. Finalul e electrizant: haosul generalizat lasat de plecarea neasteptata a dirijorului, degringolada imposibil de controlat, este intrerupta brusc de o bila uriasa, care apare din senin, sparge zidul din spatele orchestrei si aduce spectacolul jalnic la final. The curative effect of the catastrophe.

In cazul nostru, suntem norocosi: avem un dirijor renumit, Google "Searchie" Blogger, un maestru al orchestratiei mondiale, care nu cred ca ne va lasa prea curand cu ochii in ceatza. Pentru ca daca asta s-ar intampla, prin absurd, nu ne-ar mai ramane decat sa zicem ca pamanteanul ala prea-iubit: daca Google nu e, nimic nu e…

Subiecte Bune de Blog

1)

Glume, bancuri, miştouri, păcăleli

Îmi dau seama că nu am început bine şi totuşi las aşa! Desigur, urmează întrebarea: "Adică cu ce zice ăsta că n-a început bine? Cu primele lui mesaje din ianuarie? Din fe-martie?"

Păi, cum, oameni buni din ianuarie, februarie sau martie? Pai aş mai putea acum să schimb ceva din acele începuturi? Biansiur che no!

Dar acum, la început de avril, când pe la noi au "startat" mugurii să dea flori - şi bine au făcut, nu ca mine, care nu procedez corect  - nu trebuia să încep şi eu cu "Păcăleli" în titlu, nu cu "Glume"?  Sau măcar organizat, frumos, în ordine ca la catalog cu "Bancuri"? Ba da, normal! Dar eu m-am încăpăţânat (nareţi diacritice aici!) să încep cu "Glume", pentru că aşa am început  şi în ianuarie, cu mici glumiţe colegiale, devenite mai acide apoi - "cine s-a supărat îi tăiem trei curele de piele de pe spinare" - şi abia apoi cu bancurile şi cu miştourile (din ce în ce mai puţin colegiale după cât se vede din ultimele reacţii - care mai degrabă ar putea părea unui neavizat lipsuri de reacţie, dar zău că am consumat chile de lămâi ca să scap de sughiţuri). 

Uite, acum, de 1 aprilie adăugam şi "pacăleli"! De exemplu, pacăleala 00: "suntem 22 deja!" (wink, wink!)

Acum, fără nici-un fel de păcăleală: cele mai "high"-oase chestii din comentariile ce vor urma vor fi incluse  în postarea curentă, ca şi la alte postări la fel de neavenite şi probabil la fel de populare, cum ar fi cea cu "zeflemelele"  sau cea cu "tonomat"-ul ruginit (remarcaţi  vă rog nota de ironie neîncrezătoare, lipsită de orice urmă de optimism exuberant - dacă aceasta notă se va dovedi nejustificată o eliminăm, ca pe orice duşman al poporului, profitând de minunatul drept de editare care nu este valabil si pentru comentarii). 

Promisiuni de premii nu mai facem deocamdată, o să tragem la sorţi dacă mai facem sau nu - care ai, bă, un ban "calp"?

Deci, aşadar şi prin urmare, să exemplificăm:

Gluma A (de la anecdotă, că e"ştiinţifico-filozofică" - cine n-a învăţat la D-na Hinoveanu sau cui nu-i place "filozofia" să sară peste ea):

Savanţii ajunşi in Rai joacă "Pituluşu". Se "pune"  Einstein: "zece, douăzeci, treizeci, patruzeci,....suttttaaa!...zece, douăzeci....."

Toţi fug să se ascundă, mai puţin Newton, care desenează cu cretă un pătrat în spatele lui Einstein, se aşază în mijloc şi asteaptă să termine "relativistu'" de numărat.

Einstein termină, face stânga-'mpre, îl vede pe Newton şi  - bucuros că a scăpat - se întoarce către pomul fructifer (Heaven, remember!) unde numărase: "Ptiu! Ptiu, Newton!".

Newton: "Aaaai spaaaart oaleeleee, aaai spart oalele! Te pui din nou!"

Einstein: "Băaai, stai, păi cum aşa?"

N: "Păi unde stau eu?"

E: "Într-un pătrat!"

N: "Cu ce latură?"

E (evaluînd cu precizie - nu, nu e cu â!): "De 1m!"

N: "Păi ce înseamnă Newton pe metrul pătrat?"

E: "Pascal!"

N: "Păi vezi? El e!"

Bancul SC:   Cică un om avea un cal. Şi calul n-avea nimic împotrivă.

Miştoul 1001:   Ce părere aveţi de tineretul din ziua de azi?

Păcăleala P (paradoxul "seriosului"):  Mă gândeam foarte serios să devin cum gândeam!

Vă invit să urmaţi exemplele de mai sus  sau alte exemple (proper or not) si să comentaţi ca să ne zâmbim şi chiar poate să ne râdem, urmând a fi incluse (cele din comentarii care ne amuză) in HolAvFeim şi să fie premiate în cazul în care "sorţii" vor decide dacă dăm sau  nu premii.

La glume bune, bancuri de tot râsul, miştouri de tot felul şi păcăleli serioase!