Unu-Doi-Trei-Cantam!

      Am sa incep cu o precizare: Liceul “Nicolae Balcescu” a fost singura scoala pe care am cunoscut-o inainte de a fi admis la facultate, la Bucuresti. Am intrat si am terminat acolo scoala generala si scoala secundara, inainte de a trece victorios prin examenul de treapta. Si pentru ca am fost cu liceul si in liceu din clasa intai pana intr-a douasprezecea, m-as declara un fel de “one school man” asa cum altii (intr-un scenariu putzin probabil insa), s-ar declara “one woman man.”
       In scoala secundara, numai orele de sport ma speriau mai tare decat cele de muzica. Parca eram prin clasa a saptea, si profesorul de muzica Boris Chelaru, care era un impatimit al activitatilor extrascolare, ma selectase pentru corul liceului care urma sa participe la faza judeteana a festivalului Cantarea Romaniei. Profesorul Chelaru era un om mic de statura si energic, o combinatie perfecta intre un spiridus si un cunoscut actor francez, cu care aducea la figura si la stil. Era totodata un obsedat al detaliului, un impatimit al sunetului muzical care ori iese perfect ori mai bine nu mai iese deloc.
       Apropos de perfectiunea maniaca in muzica: de vreo cativa ani buni mergem la opera din Toronto, eu si sotia, la repetitiile finale cu public si costume (asa numitele “dress rehearsals”) si avem ocazia sa participam “first hand” la ceea ce as numi tortura notei muzicale perfecte: cand sa zici ca toti au cantat perfect, soprana a reusit de minune trilulitul sfasietor, iar baritonul i-a mormait inapoi, plin de simtzire si in cel mai bun accord sonor, in timp ce corul s-a tot vaicarit armonios in spatele lor, directorul muzical isi agita bagheta din cusca orchestrei, opreste sarabanda vesela, rasfoieste nervos ceaslovul mare din fata lui (opera score), vorbind clar si sacadat: “Everyone stop. Please go back to 139. Mister Dalton, please take your place in front of the tree. Thank you. Miss Margetti, if you wish to go back to the fountain. Thank you. The choir, you can keep your place. Thank you everyone. Let’s start over. From 139.” Sunt foarte politicosi directorii muzicali, iar repetitiile astea innebunitor de lungi si plictisitoare se desfasoara intr-o atmosfera de “zambiti va rog”, desi sunt convins ca in sinea lor majoritatea alora de pe scena mai scapa cate-un “Fuck, man, you’re killing us, dude” de cate ori dirijorul ii opreste brusc din cantat, le taie aripile in mijlocul actiunii, cand le e lumea mai draga, rostind sentinta aia greu de digerat mai ales din scaunul de la stal, pe care il ocupa afoni ca mine: “Stop. Everyone please stop.” Iar eu, cu urechea muzicala a unei bucati de trotuar, fac pariuri mentale cu mine insumi incercand sa prevad momentul (la interval de maximum zece secunde decalaj, am regulile mele!) cand maestro ii va opri pe totzi cu o miscare scurta a baghetei, impungand aerul ca un spadasin. In timp ce mie unuia nu i se va parea nimic distonant in trilurile lor. Ba chiar voi mai simtzi reminiscentzte de piel de gaina dupa cantatul sopranei...

      Mergand inapoi in timp cam asta era atmosfera corului de elevi al liceului, unde profesorul Chelaru isi agita neincetat bagheta in aer, folosind-o ca un instrument de tortura (cand o arunca cu putere in podea, in directia vocii a doua, un grup de baieti asortatzi cu fete care rareori cantau acordati), dar si de auto-tortura, pentru ca de fiecare data cand ceva iesea disonant, dadea din maini a lehamite, ne certa cu asprime si apoi se izbea puternic cu bagheta peste coapsa piciorului drept, intr-un loc in care trebuia fie sa aiba un hematom cronic or o zona cu pielea ingrosata de atat lovit repetat cu un corp lung si ascutit.
      In vremea aia repetitiile corului se desfasurau in fosta sala de festivitati a liceului de la ultimul etaj, o camera mare si lunga, acoperita cu un parchet vechi, rascait de atata folosinta si decolorat, care nu numai ca scartia ca un sobolan calcat pe coada cand paseai pe el, dar scotea si cate un norisor de praf, acumulat acolo dupa ani de indiferenta proletara a departamentului de mentenanta a liceului. In acele conditii bagheta profesorului Chelaru parea sa fi capatat o viata a ei proprie, aruncandu-se ca o coarna de taur muzical in stanga si in dreapta, maniata de spectacolul jalnic al unui cor de copii cantand falsetto intr-o sala veche, prafuita, cu podeaua scartaind agonizant. In timp ce profesorul incerca sa o calmeze desenand in aer semnul masurii a patra: unu-doi-trei-cantam! Dupa care noi cantam, la semnal…

      Profesorul Boris Chelaru fusese un om plin de success in disciplina lui: castigase premii la cateva editii ale Cantarii Romaniei, fusese cu corul la concerte in Craiova si judet, parea un om care se culca in pat cu muzica. Iar dupa cativa ani era inevitabil sa imi incolteasca in minte intrebarea: ce dumnezeu cautam eu acolo, in corul lui? Se terminasera vocile bune in toate clasele scolii si ajunsese la drojdia muzicii? Dupa mine mai ramanea sa puna o usa cu clanta pe post de corist. Cum de ma strecurasem eu prin portzile inguste ale exigentei lui profesionale si ma trezisem parte din corul ala care trebuia sa castige conscursuri de interpretare? Daca ar fi sa folosim termeni englezesti pentru simplul motiv ca engleza este cea mai buna solutie cand vrei sa spui lucrurilor pe nume as zice ca eu am fost si am ramas un “musical disgrace.” Sau, pe romaneste, un zero muzical: nu voce, nu ureche muzicala, nu placere de a canta, nu nimica (vorba socrului meu moldovean.) Si ca dezastrul sa danseze cu jalea, profesorul Chelaru ma “distribuise” in cor la vocea intai, unde erau numai fete. Inchipuiti-va o distributie spatiala a corului in sala aia mare si prafoasa care arata cam asa…
In dreapta vocea a treia: un grup mic de baieti mari la stat si grosi la glas, unii grasi, unii solizi, ceilalti obisnuiti si indisciplinatzi. La mijloc vocea a doua: o combinatie de fete in uniforme albastre, sosete si bentite albe, cu baieti in uniforme negre, care rezulta intr-o vedere placuta ochiului, o armonie de oameni tineri, pana deschideau gurile ca sa cante. In stanga o mare de uniforme albastre (fetele) cu o singura uniforma neagra printre ele, botzita, mititica, terminata cu un cap care se uita in jur aiurit, nedumerit, jenat: o neghina intr-un camp de flori. Ala eram eu, singurul baiat de la vocea intai in corul profesorului Boris Chelaru.

      Asta a fost o situatie cumplita pentru mine. Facuta si mai nesuferita de faptul ca sweetheart-ul meu de-atunci, doza mea obligatorie de dragoste platonica, era la vocea a doua. Singurul lucru bun pentru mine (daca exista asa ceva) era ca profesorul de muzica ne lasa in pace pe cei de la vocea intai, lucrand mai mult cu grupul de la vocea a doua, unde era mai dificil de impacat armoniile vocilor in schimbare ale baietilor cu vocile mai consolidate ale fetelor: ba baietii cantau prea tare, ba fetele cantau prea sus si in general totul o cam lua razna. “Stop, stop, stop. Ati masacrat-o din nou. Asta nu e muzica. O luam de la capat. Trandafir, derbedeule, te dau afara daca mai vorbesti. Unu-doi-trei-cantam!”

      Situatia asta oribila nu putea sa dureze la infinit, pentru ca oricum n-as fi lasat-o eu sa dureze. Trebuia sa gasesc o solutie ca sa scap de umilirea aia cumplita. Cu optimismul reinnoit de sperantza unei posibile evadari, am inceput sa gandesc ca Papillon, sa ma uit in jur, sa observ atent ca sa gasesc o iesire din temnitza aia muzicala. Si am gasit-o. La fiecare luna, profesorul ne asculta vocile, care erau in schimbare, vrand sa detecteze daca unii erau buni de trecut la o alta voce. La mine nu era cazul, pentru ca vocea suna neschimbata. Doar daca… Aha, asta era. Tot ceea ce a trebuit sa fac a fost sa ma fortez sa cant mai gros. Si chiar sa vorbesc mai gros. Odata ce intram la ora de muzica, vocea mi se ingrosa dintr-odata, ca prin farmec.
     Am lucrat la tricul asta pana mi-a reusit. Dupa cateva auditii trisate m-am pomenit la vocea a doua. Cu care profesorul Chelaru parca a inceput dintr-odata sa lucreze mai mult decat de obicei. Probabil din cauza ca auzea, din cand in cand, o voce care distona: parea mai ascutita decat restul vocilor din grup. Si atunci bagheta lui magica se infuria, ii sarea din mana si isi infigea coltul muzical in coapsa piciorului, aia cu hematomul sau cu pielea groasa. Pretul platit pentru perfectiunea muzicii de cor.