
Tuesday, January 31, 2012
Apel la indulgenta

Monday, January 30, 2012
Engleza pur si simplu
Franceza
Elle n'a pas de souci
Elle se la coule douce
Le jour comme la nuit.
Sunday, January 29, 2012
Profesorul de Engleza, Tenisul si Eu
Asta era pedeapsa suprema in timpul liceului, tunsul "la zero". De care eu am scapat, Tarantino a scapat, dar Edi Motateanu, bunul meu prieten de la "D", nu a scapat. Dar despre asta, intr-o epistola viitoare.
Nota: Dupa publicarea postului, am primit de la Raluca un set de fotografii cu profesorul Mossang in excursie cu elevii la Londra, in 2006. Fiica ei a invatat engleza cu acelasi profesor cu care mama a invatat. Wow! Povestea asta ar merita un post separat... Ce zici, Raluca?
Pozele sunt foarte reusite si, din motive de spatiu, pot sa public numai citeva. Multumesc pentru mesaj si poze, Raluca!
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
Sunday, January 22, 2012
Apel la scriitor
Unul dintre noi care era foarte bine cotat in speciala de matematica, si probabil si-a luat si el doctoratul in stiinte (ca majoritatea in grupul asta), ca dupa aia sa isi imbrace jacheta de scriitor. Bineinteles ca in timpul liber isi foloseste mintea de doctor in stiinte ca sa faca bani, sa isi tina familia. Dar asta fac toti scriitorii de aici. Favoritul meu, Charles Bukowski, a lucrat toata viata lui ca functionar la posta.
Scriitorul clasei nu vrea sa iasa din gaoace si sa scrie nimic pe blog. Ne lasa pe noi sa zgiriem “sticla” cu tot soiul de bazaconii fara alta valoare decit cea sentimentala. Dar el sta ascuns. Nu vrea sa se arate.
Iesi afara din birlog, Florin Oncescu!
Indrazneala trecerii pe rosu
Orele de clasa pufaiau cu forta locomotivei: toata lumea statea cu miinile pe sus, ca sa raspunda la intrebari, nimeni nu venea cu tema nefacuta, nimeni nu era pus la colt, nimeni nu parea ca va ajunge altceva decit doctor docent sau macar urmatorul stadiu, fara docent in coada. Dar recreatiile erau cele care ma interesau. Pentru ca atunci o vedeam pe Joanne. Cu conditia sa se intimple doua lucruri de-odata: Joanne sa iasa in pauza si Joanne sa fie fara prietena ei, de care parea sa o lege un cordon ombilical nevazut. Iar combinatia asta cistigatoare pentru mine se intimpla mai rar decit alinierea planetelor in sistemul solar. Dar, ca si planetele, se intimpla… Si cind se intimpla, trebuia sa ma apropii de Joanne si sa ii spun ceva. Ceva care sa transmita ca eram indragostit de ea. Dar pina la ea imi aparea in cale, cam 90% din timp, un individ infricosator, imens fizic (un zdrahon de om) si cu o voce care nu era numai dogita si rea, mai era si puternica ca un megafon. Astuia pot sa ii dau numele, il chema Ovidiu, si ca sa va dati seama de grozavenia situatiei, unii il chemau Ovidel. E ca si cum cineva l-ar fi strigat pe Ghita Muresan “Ghitisor” or “Ghitica”. Ovidel asta mi-a facut viata amara in liceu, pentru ca se atasase de mine intr-un mod negativ, adica cum ma vedea simtea nevoia sa ma terorizeze cu vocea aia sparta si puternica, luindu-ma la misto constant si calcindu-mi demnitatea in picioare. Ce mai puteam face eu, o mina de om si cu demnitatea ferfenita, cind ma apropiam de Joanne ca sa ii spun de pilda “Afara ploua incruntat!” si ea sa inteleaga ca eram innamorat pina peste cap de ea?
Probabil ca pina la urma am reusit – am fost un copil foarte tenace si asta este unul dintre motivele pentru care l-am infruntat pe Tibi la jocul de baschet cind nimeni, dar absolut nimeni in zona Caii Bucurestilor si pina mai incolo, inspre intrarea dinspre Pielesti, nu ar fi indraznit asta -,pentru ca mi-aduc aminte de o discutie cu ea care m-a marcat pentru tot restul vietii si m-a facut sa iau o admonestare de la un politist in indepartatul Ontario, conform teoriei care sta la baza celebrului “Butterfly Effect.”
Discutia era cam asa...
Eu zicindu-i lui Joanne: “Vrei sa ne intilnim la o prajitura simbata? Mie imi plac alea cu frisca, mama zice ca amandinele sunt mai bune, dar nu cred. Le-am incercat pe amindoua si tot frisca e mai buna…”
Joanne uitindu-se la mine si zimbind incurajator: “Hmm…”
Eu: “Nu, pe bune, prajiturile cu frisca sunt grozave. Te duc intr-un loc unde le fac extraordinary de bine” (Unde dracului era locul ala? In Craiova nu am putut sa maninc a prajitura ca lumea toata copilaria mea.)
Dupa un timp Joanne si-a luat inima in dinti si mi-a zis: “Nu te supara pe mine, dar nu cred ca ne potrivim…” Fraza asta m-a lovit frontal, de parca ma atinsese cu leuca (ce-o fi aia leuca?), dar nu m-am lasat: “Joanne, ce spui tu? Eu cred ca ne potrivim.”
“Nu, nu cred. Nu te supara pe mine.”
“Ba da, ba da. De ce spui asta?”
Dupa un timp care mi s-a parut lung cit un an, Joanne nu mi-a spus ca nu prea eram atragator fizic, ca parca aratam ca un pui de gaina oparit si ochelarii aia mari pe fata ma faceau sa seman cu un strigoi. Mi-a spus doar atit: “Ma uit la tine de cite ori plecam de la scoala… Vad ca tu intotdeauna astepti la semaforul din fata liceului, cind e pe rosu… Numai tu astepti.”
Asta era. Nu mai era nevoie de nici o explicatie suplimentara. Am inteles pe loc, si am suferit ca un ciine vreo doua saptamini dupa aia. Cred ca nu mai e cazul sa spun ca dupa intimplarea asta mi-am facut un tel din viata sa nu mai astept la nici un semafor, cind e lumina rosie. Indiferent de gravitatea traficului. De cite ori trec pe rosu, ma gindesc la Joanne si ma gindesc la cit de mindra ar fi ea acum sa ma vada. Si sa accepte un “date” cu mine. In Toronto oamenii asteapta la semafor, sunt plictisitor de disciplinati. “Sorry, pardon, excuse me” e dictonul nostru national. Iar eu, cu indrazneala nebuna a trecerii pe rosu, am trezit intr-o zi minia unui politist care mi-a zis doar atit: “Sir, next time I won’t be that lenient with you!”, tradus larg “Te las sa pleci acum, dar data viitoare esti al meu.”
Dar eu tot trec pe rosu.
Disclaimer: Ultima parte cu trecutul pe rosu si politistul in Ontario e pura fictiune literara. Vorba lui Mircea Diaconu din celebrul dialog cu Toma Caragiu in sceneta "Bursucul": "N-am gasit alta rima!"
Monday, January 16, 2012
De ce râdea Emil?
Sunday, January 15, 2012
Racheta lui Emil
Eu nu am fost intr-o relatie deosebita cu Emil. Adica nu am avut prea multe de impartit. Dar cind ma uit inapoi la anii de liceu, nu ma plac deloc, si probabil ca avea si el dreptatea lui sa nu dea doi bani pe mine, iar eu, prin reactie, sa nu ma omor dupa el. Intre noi statea nu numai un rind de banci (el era localizat cu Dani Stoenescu linga feresatra, iar eu cu Florin in rindul dinspre usa), dar si felul cum ne uitam la lucruri si le valoram.
Exista insa o amintire cu Emil in sertarul memoriei, si as vrea sa o impartasesc grupului. E o amintire de care nu sunt mindru, dar cu atit mai ascutita si dornica sa traiasca.
Eu am fost un esec planificat ("born to fail") la orice activitate sportiva, din simplul motiv ca muschii miinilor sau picioarelor mele nu ascultau de ce comanda mintea. Adica, in cazul unui retur la tenis, de exemplu, creierul meu comanda "loveste mingea cu putere si plaseaz-o in coltul din stinga", iar mingea returnata trecea printr-o gramada de stadii care aduc mai mult a tortura: in primul rind era lovita cu muchia rachetei, dupa aia sarea in sus, speriata, intr-un lob nevoit, in loc sa porneasca glont spre terenul opus, si, partea cea mai chinuitoare din toate, termina calatoria scurta si mizerabila cu un oftat, inecata in moliciunea fileului, ca un peste prins in plasa. Asta eram eu. Dar daca credeti ca a fi neindeminatic la vreun sport descurajeaza un adolescent de liceu, gresiti amarnic. Jucatul tenisului a fost pasiunea mea cea mare in liceu, chiar inaintea matematicii, pe care o faceam uneori de dragul lelii si pentru ca imi placea sa cistig, sau a cititului care ma descuraja daca cartea era prea groasa.
La vremea aia erau numai rachete de lemn, rachete "Reghin" pentru amarasteni ca
mine (imi place cuvintul, desi e parte din vocabularul golanilor), rachete
"Dunlop" pentru urmatoarea categorie de oameni cu mai multa stare, si rachete
metalice pentru norocosi. Emil era un norocos: avea o racheta metalica dupa care
mi se scurgeau ochii. Era verde, de culoarea broastei, si avea un racordaj alb,
de nailon. Jucam tenis cu el uneori, eu cu racheta de lemn, el cu aia metalica,
eu cu inima, el cu indeminarea. Intr-o zi Emil a aparut cu o alta racheta
metalica, argintie, stralucitoare. Era un tip nou, facut de polonezi, pe care o
gaseai pe la magazinele de sport din Bucuresti. Emil inca isi tinea vechea
racheta in geanta.
"Pot sa o folosesc un pic?" l-am intrebat.
"Sigur, ia-o pentru citeva zile, si mi-o dai inapoi dupa aia" mi-a raspuns Emil,
generos. Si fara sa prevada ca aia a fost ultima clipa cind racheta era practic
a lui. Pentru ca smecherul din mine a dat buzna, si si-a frecat miinile. Doamne,
cu ce placere am folosit racheta aia. ma simteam Jimmy Connors si Guillermo
Villas si Bjorn Borg laolalta, nu conta ca ma miscam pe teren mai mult ca sa
culeg mingea din fileu. Sa i-o dau inapoi lui Emil? Nu era parte din plan si
nici din sistemul meu de valori pe-atunci.
La un moment dat, dupa citeva saptamini bune in care nu mi-a zis nimic, Emil m-a
intrebat:
"Mai ai nevoie de racheta aia?"
"Nu, ti-o dau in citeva zile," am mintit cu nonsalanta, intrebindu-ma de ce mai
are nevoie de ea, cind are racheta aia misto, poloneaza. Practic ii furasem
omului lucrul lui, si imi gaseam scuze ca sa ma simt bine si sa il acuz pe el de
rea vointa.
Vremea a trecut, si dialogul de sus s-a repetat de citeva ori. Pina la urma Emil
mi-a zis:
"Uite ce, daca vrei racheta aia, mi-a platesti si e a ta."
"Serios?" am replicat incredul, incomfortabil la ideea ca trebuia sa platesc
pentru un lucru pe care i-l luasem practic cu forta. "Cit?"
"Cincizeci de lei," mi-a zis, desi racheta stiam ca facea peste o suta. Am facut
o mutra lunga si i-am spus ca o sa ma gindesc.
Pina la urma mi-a lasat-o cu douazeci si cinci de lei. Si de cite ori ma gindesc
la Emil, vad racheta aia metalica, de cularea broastei, si ma vad pe mine la o
virsta cind, privind acum retrospectiv, nu imi place deloc cum eram.
Povestea cu Chuck Norris
Saturday, January 14, 2012
Stagiile Reintilnirii
- "Hei, ce mai faci, mai fata/baiatule?"
- "Bine, am facut si am dres, da' tu?"
- "Si eu bine: am facut si am dres. Ai spart muntii?"
- "Eram cit pe-aci."
- "Ai familie? Ce-ti face familia?"
- "Am familie, am copii. Unul total genial, celalalt aproape genial. Copii extraordinari."
- "Am familie, am copii mari, pe picioarele lor. Copii buni. De-acum ma gindesc sa devin bunic."
- "Am familie, am copii mari, pe picioarele lor. Cam imaturi copiii mei, ca intreaga generatie. Tot ceea ce pare sa ii preocupe sunt jocurile pe calculator."
- "Ce ai descoperit in viata? Ce ai invatat de la ea?"
- "Multe, dar tu?"
- "Am alte valori in viata decit ce aveam la virsta tinara..."
- "Hmm..."
Emil
Wednesday, January 11, 2012
Prost să fii, noroc să ai!
Friday, January 6, 2012
Cum am devenit Deștept sau Frustrarea no. 1
Voi cei care citiți aici și acum (hic et nunc - citat latin care ilustrează cât este de cult postatorul), fiți sinceri și răspundeți până la capăt întrebării: cum v-ați simți într-o clasă cu colegi genii, cei mai buni la matematică din țara și generația voastră, când cea mai bună performanță a voastră în domeniu să fie că nu ați rămas corigent. Vă spun răspunsul meu: PROST. Sigur, după momentul de sinceritate cu sine, orice ființă dă fuga să-și găsească alibiuri: ba că una, ba că alta, ba că iubea aceeași fată cu profesorul de mate și evident că bărbatul din bărbatul diriginte rivaliza cu bărbatul din băiatul neștiutor de prea multă carte, iar arma la îndemână era să-l facă să se simtă dobitoc, dar evident orice explicație, adevărată sau nu, nu schimbă fondul problemei. Adolescentul se simțea Prost.
Rivalitatea între doi bărbați la inima unei femei este comică și exclusivă: fiecare încearcă cu mijloacele pe care le are la dispoziție să-și înlăture rivalul. De exemplu, înaintea unui examen important profesorul o cheamă pe mama rivalului și-i spune că odrasla după ce că nu vrea să se tundă 0 (zero), mai este și "ignorant" încât cea mai bună soluție pentru a evita picarea examenului este mutarea la un liceu industrial mai accesibil. Ce face un părinte responsabil într-un astfel de caz: își tunde odrasla la 0 și-i aplică o corecție fizică de o ține minte toată viața. Paternitatea e mai tare și riscă, îl lasă în ciuda sfaturilor primite să dea examen la liceul de elită. Culmea, împotriva previziunilor, loaza se clasează în primii 30 și cum se face o clasă de elită în ordinea mediilor, se trezește și special de mate. Inamicul nefiind înlăturat/nimicit, războiul continuă dintr-o bancă montată special ca un fel de izolator sau carantină în care este surghiunit adolescentul. Acesta n-are încotro și să nu zică mamițica că el nu merge la nicio olimpiadă, se duce unde pare mai ușor și parcă i se îndemână...la limba și literatura română. E deja clasa a 12-a sau ceasul al 12-lea: toți colegii se fac ingineri, doctori, chimiști, meserii din care mâncai cel puțin o coajă de pâine, ori cu cai verzi pe pereți, scriitor de duzină, ziarist propagandist de provincie, mureai de foame. La ultima ediție a olimpiadelor naționale la care puteau participa, colegii se califică triumfător la naționale: mate, chimie...iar adolescentul frustrat la română. Suntem deja în vacanța de primăvară când se țin olimpiadele naționale, cu doar puține luni înaintea marii încercări de la orizont: admiterea la facultate. Toți olimpici elită din urbe se întâlnesc în gară să ia trenul către orașele care organizau faza națională. Ajuns în gară singur (nu se prea omorau mulți să participe la limba româna, ce e aia), adolescentul vostru (nu al meu) întâlnește grupul compact condus de profesorul Antrenor. Frustrările și deznădejdea îl cuprind: ce faci, unde te duci inconștientule? Mai ai două luni până la admitere și tu pierzi timpul în timp ce colegii tăi fac performanță. Atunci, ia o hotărâre cotitură, aș putea spune epopeeică: face stânga împrejur, dă dracu' biletul de tren și pleacă acasă să învețe cât o mai putea să se facă și el inginer. Își sună disperat la telefon un prieten și coleg drag, strălucit la mate și fizică și îl imploră: bă, fă și cu mine ceva la mate și fizică că sunt cam bou. Colegul (recunoștință veșnică) îi face hatârul și-l ajută pe ultima sută de metri. Mai mă urmăriți sau v-ați plictisit deja?
Curaj, curaj, dar prost să fii, nu dai la București, ci încerci și tu marea cu degetul și dai admitere unde e mai aproape și nu vin numai genii. Examenul vine, trei zile de foc...emoții puține, ce-am avut și ce-am pierdut dacă sunt prost, nelămurire dacă a făcut sau nu. Trec zilele și se afișează rezultatele: tânărul se duce să le consulte, începe cu picații, surpriza mică, nu e acolo, începe cu admișii: surpriza mare, a trecut de jos în sus de jumătate și nu s-a regăsit. Continuă, lista mai are câteva nume și se termină. Sigur e o greșeală și nu s-a văzut. Reia cu privirea...tot nu. Se uită sus, la podium, primii trei. Surpriza cea mai mare: e argint, adică a intrat al doilea. Fericirea îl îmbată, privirea i se tulbură de mândrie când vede că colegul geniu care îl ajutase e mai jos în listă. Incredibil! Atunci își spune în barbă (deși nu poartă): băi, eu nu sunt atât de prost precum credeam.
Din acel moment am devenit deștept, șef de promoție (am făcut schimb de locuri cu cel care intrase primul) și așa am ținut-o până acum.
Morala: nu oricine care îți vrea răul, reușește. Așa poți deveni deștept de frica profesorului.
P.S. Povești de tot hazul, inventate sau nu, despre gelozia dintre un profesor și elevul lui, altă dată. Dacă mai vreți.
Harlem 12B
Erau apoi cei de care mingea fie ca nu prea se lipea, fie ca fugea, atrasa de inaltimile de peste 1.80 metri. Marius Babeanu, care era mic, priceput, serios si intotdeauna in echipa cu mine (asta era trasatura considerata a fi in plus). Apoi Florin Oncescu: mijlociu (hmm, la asta nu m-am gindit), asa-si-asa la aruncat mingea la cos (hmm, inca una care mi-a scapat), nu prea luind in serios jocul (damn!)... In plus, ce era in plus? Da, Florin era mereu cu cite o carte sub brat, literatura clasica. Dar nu cind juca, bineinteles.
Mai erau si altii in echipa: parca Luci Schiopu, care trebuie sa fi fost clonat dupa mine, sau eu dupa el, si Lusu. Lusu era fratele mai tinar al lui Tibi (sper ca imi amintesc numele lui bine). Lusu juca intotdeauna in echipa cu frate-sau, si asculta intotdeauna indicatiile lui Tibi, ceea ce ma face sa cred ca Lusu a devenit intre timp o fire foarte independenta.
Mi-aduc aminte ca azi cind l-am intrebat pe Tibi de unde provine numele lui frate-sau, si el mi-a dat o explicatie cu o logica perfecta, pe care am purtat-o cu mine peste tot, am facut-o parte din patrimoniul meu de gindire, si am adus-o inclusiv in America de Nord: Vasilache - Vasilus - Lus- Lusu.
Toti anii astia am vrut sa il intreb pe Tibi daca gluma asta i-a venit instantaneu in cap atunci, sau o repetase inainte cu altii.
Thursday, January 5, 2012
Oarecare
Dar liceul nu a insemnat numai olimpiade. Liceul a fost mult mai mult de atit: literatura clasica pe care o citeam (Doamne, ce plictisitor mi s-a parut Proust); filozofia pe care incercam sa ma conving ca o inteleg (sigur ca da, Platon, ce e mai simplu decit Platon?); saruturile pe care le-am tot visat dar nu le-am avut niciodata (in timp ce toate fetele roiau in jurul unui individ care e acum patronul firmei Polisea); solutiile de matematica simple si elegante pe care le gasea mereu el, tot timpul el, individul cu mintea mai iute ca a tuturor, care pe deasupra juca si baschet mai bine decit toti; articolele inconsistente ca o macaroana fiarta pe care le scriam la revista "Licariri"; discutiile nesfirsite despre dictatura si sex (intotdeauna in ordinea asta si cu accentul pe ultimul subiect) cu prietenul meu din alta clasa de liceu... Si multe multe altele.
Si apoi a venit socul. Revelatia ca am ramas prins intr-un trecut pe care il glorificam poate din spaima de a-l pierde. Cind am emigrat in Canada, am pierdut totul. Am platit pretul cerut pentru a recistiga totul. Am vazut lumea dintr-o perspectiva noua. Pentru ca dintr-odata devenisem un "oarecare". Un individ fara trecut, sau mai bine zis cu un trecut complet nesemnificativ pentru oamenii din tara noua. Nu e nimic mai eliberator decit sa fii un oarecare. Cioran era incintat sa petreaca timpul cu ratatii, pentru ca se simtea eliberat intr-o lume de oameni neinhibati de teorii si precepte, respirind gindul liber, fara friuri academice. Eu m-am simtit eliberat intr-o lume in care nu mai eram dator sa actionez si sa realizez in acord cu un trecut care obliga. Si am inceput sa privesc la trecut cu ochi critici. Dar si nostalgici. Pentru ca cum bine zicea unul dintre noi deunazi, a fost tineretea mea.
Tineretea noastra, iubiti colegi de liceu. Ce s-a intimplat zilele astea e unic. La inceput am privit cu detasare schimburile voastre de mesaje. Si cind mi s-a parut ca devin comune, amenintate de diluare, am simtit nevoia sa introduc un punct de vedere diferit. In care inca cred cu tarie, asa cum respect cu tarie punctele de vedere opuse. Zicea bine Tibi: "Agree to disagree." Apoi m-am temut ca am facut o greseala, ca am introdus o nota stridenta intr-un cor armonios. Efectul a fost neasteptat: angajarea totala pe care am simtit-o de la voi toti, dorinta adinca de comunicare, de polemica constructiva, intensitatea schimburilor de mesaje, m-au impresionat si mi-au trezit un sentiment amestecat de mindrie, camaraderie, si umilinta.
Sa fi fost spiritul Craciunului care a condus mina lui Carmen sa scrie primul mesaj, urmat de alte si alte mesaje? Eu cred ca da, chiar daca sint un pacatos nedus la biserica. O fi asa, nu o fi asa, dintr-o data simt ca clasa 12B, promotia 1979, Liceul Nicolae Balcescu nu e o clasa oarecare. Daca simtiti ca mine, scrieti-va gindurile. Orice comentariu e binevenit. Nici o idee nu e rea. Nimic nu e exclus. Aveti toti minti scocioritoare, aveti toti stiluri excelente de scris. Unii dintre voi ati scris carti, ori articole stiintifice, altii ati luat doctorate, altii ati batut lumea in lung si in lat, altii sinteti cititori pasionati, oameni cu o cultura generala de invidiat. Printre voi sint poate unii (ca mine) care au produs numai anecdotica de bucatarie.
Iar daca e sa umplem blog-ul asta cu gindurile noastre, sa nu uitam ca cumintenia gindului e propice doar somnului. When it comes to thinking, the sky is no limit.