Apel la indulgenta

Dragi cetitori si mai ales scriitori,

Simt nevoia ca, la sfarsitul acestei luni de neasteptata si efervescenta comunicare dupa atatia ani, sa intaresc si adancesc apelul lui Anton dintr-un mesaj de la inceputul anului referitor la "corectitudinea politica", mai ales pe blog.

E clar ca surpiza "revederii" ne-a trimis pe toti in pielea si mai ales la mintea si trairile adolescentilor de atunci, ceea ce ne doresc si in continuare. Am mai dat drumul la frustrari, unele indreptatite (dar rivalitatea poate fi uneori "win-win", nu?), unele mai gen "rautacisme sugubete" sau unor aluzii mai mult sau mai putin explicite la sonoritati ce contrastau strident cu prezentele "foxy".

Cred ca e momentul sa fim ceva mai indulgenti - fara insa sa stirbim savoarea unor amintiri - si sa tinem seama ca unii din profesorii de atunci aveau varsta pe care o au unii din copiii nostri acum (nu ca n-am fi tinut de loc seama in postarile anterioare!).

Selectia primului rand, cel cu profesori, dintr-o fotografie din iunie '77 am facut-o cu oarece strangere de inima, pentru ca nu sunt toti profesorii prezenti - n-am lasat si randurile cu elevi mai mult sau mai putin timizi nu din motive de spatiu, ci fiindca elevii respectivi s-au imprastiat la diverse serii dupa "treapta" (e o invitatie sa va uitati prin albumele vechi si sa trimiteti pe blog, pentru "Fisetul cu poze" fotografii pe care le considerati concludente, poate in timp mai adaugam si alte clase sau macar alti colegi).

Dar mai ales am pus poza ca un soi de motto pentru ca sa priviti cu multa atentie in extrema dreapta si sa remarcati doi juni cu priviri sagalnice, gata de vreo gluma sau farsa, cum avem multi "pe acasa". Despre profesorul ce sta sfios in cealalta extrema am mai scris si sigur o sa mai scriem, cum probabil o sa scriem despre multi altii. Ar fi minunat sa nu suparam prea tare pe nimeni cu remarci lipsite de o fireasca tandrete - nu ca nu ar intelege, dar probabil si-ar pierde interesul.

Apelez, desigur, si la doamnele si domnii profesori care mai mult sau mai putin din intamplare ne vor citi sa ne priveasca cu aceeasi indulgenta, doar si atunci ne-au mai dat note mari ca eram "avansati" sau sa nu ne "strice" medile - iar acum suntem aproape la varsta la care erau parintii dumnealor atunci, nu? (M-am ferit sa zic cuiva "as fi putut sa-ti fiu tata" de cand un coleg al meu, spunand asta unui elev sau student, nu mai stiu exact, a trebuit sa inghita replica "Nu cred, nu s-ar fi incurcat mama cu dumneavoastra!")

La multi cititori si scriitori fericiti!

Engleza pur si simplu

There once was a man in Calcutta,

Who spoke with a terrible stutter.

At breakfast he said:

'Give me b-b-b-bread,

And b-b-b-b-b-b-butter.'

Probabil ca limerick-urile au fost unul din motivele pentru care mi-a placut engleza inca din clasa a V-a, pentru ca diriginta tanara si foarte sensibila, care parea chiar un pic speriata de noi (cred ca abia absolvise) si care venea si cu pick-up-ul la aproape fiecare ora sa ne puna cantecele, pe langa "Lady Moon/ Lady Moon/ Sailing so high..." si "Twinkle twinkle little star....." a gasit de cuviinta (si bine a facut!) sa ne povesteasca si despre Edward Lear si inventia lui poetica pe care intotdeauna am apreciat-o atat datorita asemanarilor cu, cat si deosebirilor fata de epigrama de la noi. Si ne povestea dansa multe si frumoase si ne-a invatat "kindly and passionately" despre sunete ciudate si transcrieri fonetice si ne-a pus Dean Martin cantand "Everybody loves somebody sometime" in timp ce plangea la fereastra cu gandul la vreun Mr. Right. Peste catva timp acesta si-a facut simtita prezenta si diriginta noastra a plecat in concedii de maternitate si ne-a lasat pe mana unei Woody Woodpecker pe care nici nu stiu cum o chema si fata de care as zice ca Ms. Mogos era un fel de Felicia Filip (cu Ms. Mogos am facut latina in clasa a 9-a si a fost mult mai bine decat 1-2 trimestre de engleza nu mai stiu cand si de ce, oricum, daca tacea o prezenta placuta pentru toata lumea ramanea - no offence intended, it's just the truth I felt).

Asa ca abia am asteptat liceul, sa vedem daca se mai poate si altfel decat sa citesti texte nesuferite din manual si sa zbieri toata ora la elevii nerecunoscatori (nu vreau sa folosesc vreun cuvant in engleza aici ca nu sunt sigur ca persoana respectiva stia vreunul).

Am folosit limerick-ul din motto nu numai pentru ca a fost printre primele cu care m-am delectat (ce vreti, aveam 12 ani) dar si pentru ca a venit prima ora de engleza din clasa a 9-a si m-am simtit, probabil ca aproape toti colegii "avansati" ca omu' din Calcutta. Asta pentru ca a intrat in clasa un profesor despre care eu m-am intrebat imediat cum de nu-l prisese militia pe strada sa-i taie blugii si sa-l tunda zero, cum facea cu "bitalsii" si "foenicsii" gasiti la ceas de seara in timpul raziilor pe Calea Bucuresti - probabil nu se plimbase pe acolo. Ei si, nici una nici doua, ne pune pe toti (dar pe rand) sa ne spunem numele (in romana) si sa pronuntam to do (in engleza). Ori pentru ca noi cu totii stiam mult mai multe (transcrieri fonetice, etc) si ne ceruse prea putin, ori pentru ca nu intelegea bine numele si le repeta aiurea (mie atunci mi-a zis ceva de genul Vass-y-luck-hee, de-abia dupa catva timp ajungand la versiunea corecta si stabila Mr. Cvazilaanj) deci ori dintr-una, ori dintr-alta, dupa cum spuneam, ne-am balbait cu totii intre "tudu"-ri, "taduu"-ri si "tahdah"-uri de mi-am zis "Maiculita Doamne, cine ma puse sa nu-mi aleg rusa avansati - va amintiti, stiam doua cuvinte si in plus si "niemtzii pa ulitza" - si germana incepatori?"....Avusesem deja ora de franceza.

De la ora urmatoare si pana la sfarsitul trimestrului II clasa a XII-a (cu exceptia a 1-2 trimestre mentionate anterior) s-a dovedit insa ca pariasem pe varianta castigatoare!

Pentru ca a fost vorba, la orele de engleza, de engleza pur si simplu (plain English, ca sa precizez)....si multe in plus! Adica nu de texte insipide din manuale care sa prilejuisca discutii seci despre timpuri si "secventa" lor, ci despre Sweet Swan of Avon si misterele legate cel putin de Sonetul op'spe, depre Joe Hill si Guy Fawkes' Night, dar si despre Freud si "tripticul" Ego, Id si Super-ego.

Imi amintesc ca deoarece Miss Mihai si Mr Cvazilaanj reusisera sa faca fata incurcaturilor gramaticale (stiu ca facusera fata mult mai multi, dar i-a casunat pe cei doi) i-a pus in fata unor incurcaturi lingvistice destul de teribiliste, dar care au putut deveni amuzante, gen "Tell the poem you had to learn by heart...... and now tell it backwards", asa incat "ascultarea" incepea uneori cu "Shall I compare thee to a summer’s day ?/ Thou art more lovely and more temperate….” si se incheia cu “…me and you as alive, night last Hill Joe saw I dreamt I”.

Odata, dupa ce mi s-a parut ca i-am castigat simpatia, la "recitarea inversa" am indraznit sa zic ceva de genul "hrzvadradhrzubrhvad..." (aveam deja magnetofonul si ma mai distrasem cu benzile puse invers). Faptul ca s-a amuzat si mi-a dat 10 m-a facut sa cred ca ori ii eram intr-adevar simpatic, ori i-am devenit atunci.

Cum mai "zice" elevii azi, "Rhaspekt!"

Rugamintea numero uno: Daca aveti chestii naspa de spus comentati la postul cu Profu', Tenisu' si Heorhescu' aici doar lucruri cool va rog!

Rugamintea due: De ce nu si clasa a XII-a trimestrul III? O rog pe Livia sa posteze...Avem timp pana la ultimul trimestru din liceu ;)

Franceza

La Seine a de la chance
Elle n'a pas de souci
Elle se la coule douce
Le jour comme la nuit.

Franceza a fost prima mea dragoste (Joanne, cum zicea Anton mai devreme) dintre "materiile" studiate. Si asta probabil datorita deciziei alor mei parinti de a ma duce in clasa a II- a la o Doamna Profesoara sa invat franceza "in particoler". Fiind eu mic de varsta si mai rubicond, doamna, pe langa lectiile de franceza admirabile, ma trata si cu niste dropsuri marunte, cu diverse culori si parfumuri, de fiecare data cand ma duceam. Am facut cunostinta cu Franta din manualele "Langue, vie et civilisations Françaises" (nu stiu nici acum cum reusise mama sa faca rost de "Mauger"-uri) pe care cu rabdare si placere d-na Pasareanu m-a condus sa le studiez aproape din scoarta in scoarta. Cred insa ca dropsurile ce nu au incetat niciodata sa fie prezente pe masa cand soseam la meditatie (dupa, cu jena trebuie sa marturisesc, elegantul recipient era gol) m-au impins sa continui pana la sfarsitul clasei a VII-a. Spun "m-au impins" pentru ca aparuse in clasa a V-a o alta Joanna - Engleza - care va sa zica, la scoala eram "Engleza avansati".

Cand a venit anul de gratie al "examenului de treapta I" (hai, sa vedem la comentarii care mai stie al catelea si cu ce medie a intrat) a venit si "ora adevarului": la care dintre cele doua limbi straine tineam mai mult, deci ce alegere aveam sa fac pentru "avansati" si ce alegere pentru "incepatori". Cum la "avansati" I didn't really have a choice, pentru ca in foaia matricola aparea doar engleza, de fapt alegerea era: mai vreau franceza in liceu sau nu.

Cu perspectiva de a incepe germana (Hottentottenstottertrottelmutterbeutelrattenlattengitterkofferattentäter - nu stiam atunci, dar banuiam) sau rusa (rasasem destul cu frate-meu despre singurele cuvinte care pareau interesante - carandas pentru creion si gheroi pentru erou) nu a mai contat treaba cu Joannele si am decis: franceza incepatori - dragoste curata, ce mai!

Prima ora de franceza la liceu: diriginta, numai lapte si miere, ne intreaba, intr-o doara, asa, daca am mai facut franceza pana atunci si cam cati anisori. Mie nu mi-a parut prea in regula combinatia "zambet parintesc si privire otelita", dar ce era sa fac, am marturisit. Nu eram singurul, dar eram destul de putini, totusi, cei care mai stiam ce-i aia "furculision".

Dupa impartirea clara in doua categorii - copiii care si-au vazut de treaba si au ales sa inceapa studiul limbii lui Voltaire impreuna cu dansa si "les arrogants" care au indraznit sa spuna ca sunt incepatori desi mai avusesera de-a face cu limba lui Rabelais, unii cu varf si indesat, am crezut ca am cam incurcat-o!

Nu a fost insa asa: pe parcursul celor 4 ani de liceu s-ar putea spune, intr-un fel, ca am avut "de la chance et aucun souci", numa' note mari pentru citit cu accentul si intonatia de "avansat" vreo fraza despre "les cooperatives agricoles de production" sau - hélas! - pentru reprodus poezia lui Prévert cu destul de multe greseli (mai am inca o lucrare de control notata cu -10 pe care nu cred ca meritam nici 7, dar, tinand seama ca -10 poate fi luat drept cea mai mica nota poate a fost un fel de ironie din partea doamnei profesoare). Cu alte cuvinte, am facut si eu ca Sena, m-am multumit cu o viata dulce, e adevarat numai in timpul orelor de franceza, cand ma tulbura din rezolvarea problemelor la mate doar vreo bucata de creta ce imi trecea pe la urechi in drum spre vreun coleg "neastamparatueux". Deci povestea cu "le jour comme la nuit" e singura neadevarata, pentru ca ziua mai aveam si alte materii, iar noaptea ma chinuiam sa-mi fac tema la romana.

Ei, si nemaiavand dupa liceu timp in care sa mai citesc macar un Rahan, un Pif ceva, m-am trezit la "deschiderea" din anii '90 ca eram, la capitolul "exprimare libera", EXACT in stadiul "furculision".

Noroc ca, drept urmare a incercarilor de a nu ramane la latitudinea salariului de bugetar, am avut ocazia sa merg la Paris. Seara in care am vazut Eiffel-ul luminat si Notre-Dame absolut sclipitoare - abia o curatasera, acum a inceput din nou sa devina "jalouse, immobile et sévère" cum era in poza din Mauger -a fost una din cele in care am simtit ca renasc. Mergand insa la Paris nu doar ca turist, ci cu un proiect destul de solicitant, am fost silit sa fac bai serioase de limba, cu buseli severe si corectii condescendente - m-au ajutat si ironiile gen "nu-ti face probleme, uite, tu totusi vorbesti franceza, noi nu stim de loc romana".

Dupa un timp, m-a magulit un pic remarca unei tipe care parea destul de sincera "Mais, Tibériou, tu parles vachement bien!", dar acum, dupa inca niste ani de lipsa de exercitiu, simt ca-mi vin iar "furculisioanele"!

Profesorul de Engleza, Tenisul si Eu

Printre dascalii care formau corpul profesoral al Liceului Nicolae Balcescu era unul care statea aparte, atit de diferit de modelul normal al unui profesor de liceu incit erai tentat sa il tratezi ca pe un coleg mai mare. 

Profesorul Eduard Mossang era un tip deosebit, prin nume, prin infatisare, prin comportament. In primul rind numele: Mossang. Partea comica este ca ani de zile m-am intrebat, sub influenta gerunziului din engleza, de ce il chema Mossang si nu Mossing? Parca suna mai englezeste Mossing, nu? Si corect grammatical, pe deasupra.

Apoi infatisarea. Nu cred ca avea treizeci de ani pe vremea aia si era parca dublura Beatles-ilor, cu parul lung, stilul ironic, accentul britanic pe care il etala in timpul lectiilor de engleza. Mi-amintesc ca il intilneam pe holurile liceului purtind sub brat catalogul ala urias, maro, si parca ceva imi parea in neregula. E ca si cum l-as fi vazut pe Paul McCartney cu o servieta de functionar, plina de hirtii cu note contabile. De cite ori imi incrucisam calea cu a lui, iar eu articulam corect si tare un "Buna ziua, to'asu' profesor!", Mossang se uita la mine surprins parca si imi raspundea cu o voce pe care si-o forta sa fie guturala, gijiita: “Salut Heorhescule!” Reactia mea de nataflet, dupa ce rideam ca prostul in ciuda senzatiei de discomfort la gluma, era sa ma intreb daca asa s-o fi pronuntind numele meu in engleza, cu “h” in loc de “g(i)”?

Profesorul Mossang avea lectiile interesante. Era genul de clasa in care se prindea  ceva de tine inainte de a suna de pauza. La ailalti profesori faceai semne prin carti sau scriai note in caiet, ca sa repeti mai tirziu, acasa. Orele lui erau mai mult ca o lectura din timpul facultatii. Erau "cool" si fara presiunea dictonului "daca nu invatati, va tin in extemporale." In plus, profesorul Mossang vorbea ca un englez get-beget ("get" si "beget" ca in romaneste, nu ca in engleza). Adica asa simteam eu pe vremea aia, comparind felul cum folosea el limba bardului Bill (profesorul suna ca actorii din piesele de teatru ale BBC-ului date pe post marti seara) cu felul in care se exprimau alti profesori de engleza. La el “r”-ul se facea moale si se spargea frumos de cerul gurii, innecindu-se intr-un hiatus sonor, in timp ce la colegii lui de catedra, cu accentul exersat in lungile clase de dupa amiaza de la Facultatea de Filologie si Limbi Straine, “r”-ul se lovea ca un bezmetic de toate zidurile gurii dar raminea intreg, cu mindria literei latine care se vrea ascutita, coltoasa, rezilienta ca o legiune romana. Dar nu asta m-a impresionat la el si nu pentru asta il tin minte. Il tin minte pentru ca profesorul Mossang era, ca si mine, un impatimit dupa tenis.

*

In curtea mare a liceului erau doua terenuri de tenis. Adica mai bine spus erau marcajele cu var alb pe asfalt a doua suprafete in forma de terenuri pe care se putea juca tenis. Din cauza ca nu exista nici o ingraditura in jurul spatiului de joc, daca unul arunca cu mingea mai tare si adversarul nu o returna, mingea calatorea ca o naluca cel putin o suta de metri inainte de a se opri in gardul din spate, de linga sala de gimnastica. Datorita faptului astuia se intimplau doua lucruri:

1) Cei care jucau cu spatele catre sala de gimnastica trebuiau sa fie intr-o forma fizica deosebita, pentru ca adaugau citiva kilometric buni la joc, necesari ca sa adune mingile care zburau ca nebunele inspre gardul salii.

2) Profesorul Mossang juca intotdeauna cu fata inspre sala aia nenorocita, cu spatele la treptele masive de piatra care duceau spre platoul de sus, de unde directorul Andrei, urmat mai tirziu de directorul Pribeanu, obisnuiau sa ne imparta premiile de sfirsit de an.

Eu am jucat tenis cu Mossang o jumatate de ora o data (si numai pentru ca nu era altcineava disponibil prin preajma) si in timpul asta nu m-a scos din “Haide ba, Heorhescule, loveste-o cu putere! Ouch... Precizia, precizia, Heorhescule!” Cert e ca pe vremea aia nu contam la tenis. Favoritii lui erau doi indivizi cu an mai mari decit mine: am sa ii numesc pe unul Quentin si pe altul Tarantino, spre disperarea oricui care se asteapta sa afle cine dracului erau astia doi cu doua nume iesite din unul taiat in jumatate, si ala exotic. Amindoi au ajuns doctori (de-aia folosesc aici "nume de scena" dupa preceptul "despre doctori numai bine") dupa ce au intrat la electromecanica si au renuntat dupa primul an (sa fi fost electromecanica un an pregatitor pentru medicina?) si amindoi jucau tenis cu profesorul Mossang, in curtea liceului, in timpul pauzelor sau dupa scoala.

Quentin era tipul hotarit, care cind intra pe teren, nu vedea decit tenis. Ce imi placea la el era mersul, cu labele picioarelor indoite spre interior cind punea pasul. Eram impresionat pina la adoratie de calcatura strimba a lui Quentin. Pasul ala in unghi ii dadea prestanta, il facea parca sa arate si mai tare a jucator de tenis. Noi ceilalti, care mergeam drept, correct, eram majoritatea, si majoritatea nu are prestanta. Domnule, si lovea Quentin asta niste mingi puternice si centrate, de pina si acum ma intreb ce s-ar fi intimplat daca ar fi avut sansa sa traiasca intr-o tara europeana mai acatarii, Andorra sa zicem, si sa aiba access la toate turneele pamintului!

Tarantino avea un fizic aparte, era foarte dezvoltat in bust (cred ca era inca in crestere pe vremea aia), si nu prea avea mutra unui jucator de tenis. Avea o fata aspra, o privire persiflanta, si te naucea cu ochii mai mult decit cu racheta. Tarantino si Mossang cistigau pe rind unul la altul, in timp ce nimeni nu il invingea pe Quentin. Uneori, in febra jocului, si mai ales in timpul meciurilor de dublu, mai auzeam cite un "Tu, Edi!", "Eu, Edi!" sau "Ce faci, mai Edi?", si suna ca un sacrilegiu. Quentin era un tip la locul lui, tacut si retinut. Genul omului hotarit care nu se risipeste in cuvinte. Tarantino in schimb se exprima liber pe teren, dar nu neaparat numai in joc. Citeodata injura tare cind nu ii iesea vreo lovitura, si ii scapa de fata cu profesorul. Iar eu ma speriam de ce tocmai auzisem, asteptindu-ma sa il vad pe Mossang ca il ia deoparte, ii trage un perdaf si il trimite apoi sa se tunda chilug.

Asta era pedeapsa suprema in timpul liceului, tunsul "la zero". De care eu am scapat, Tarantino a scapat, dar Edi Motateanu, bunul meu prieten de la "D", nu a scapat. Dar despre asta, intr-o epistola viitoare.

Nota: Dupa publicarea postului, am primit de la Raluca un set de fotografii cu profesorul Mossang in excursie cu elevii la Londra, in 2006. Fiica ei a invatat engleza cu acelasi profesor cu care mama a invatat. Wow! Povestea asta ar merita un post separat... Ce zici, Raluca? 
Pozele sunt foarte reusite si, din motive de spatiu, pot sa public numai citeva. Multumesc pentru mesaj si poze, Raluca!

Apel la scriitor

De o luna de zile incoace, se intimpla o explozie (necontrolata) de comunicare intre fosti colegi de liceu, acum risipiti in toate zarile, lucrind in toate profesiile posibile, calatorind pamintul in lung si in lat. Avem o pleiada nemaintilnita de profesori universitari, doctori docenti in stiinte, in economie, in medicina, patroni, politicieni, programatori de calculatoare, sefi mari, sefi mici… Si mai avem pe cineva care sta ascuns, ne citeste, poate foloseste materialul mai tirziu, poate nu, dar in mod sigur e o persoana de interes care nu vrea sa iasa din birlog: scriitorul. Avem un scriitor printer noi, doamnelor si domnilor, un individ de succes, publicat si in tara si in Quebec. Un scriitor cu pana buna. Eu unul i-am citit citeva povestiri scurte, asta cu ani in urma, si mi-au placut. Mi-aduc aminte de una care parca se numea “Omida Suceveana.”

Unul dintre noi care era foarte bine cotat in speciala de matematica, si probabil si-a luat si el doctoratul in stiinte (ca majoritatea in grupul asta), ca dupa aia sa isi imbrace jacheta de scriitor. Bineinteles ca in timpul liber isi foloseste mintea de doctor in stiinte ca sa faca bani, sa isi tina familia. Dar asta fac toti scriitorii de aici. Favoritul meu, Charles Bukowski, a lucrat toata viata lui ca functionar la posta.

Scriitorul clasei nu vrea sa iasa din gaoace si sa scrie nimic pe blog. Ne lasa pe noi sa zgiriem “sticla” cu tot soiul de bazaconii fara alta valoare decit cea sentimentala. Dar el sta ascuns. Nu vrea sa se arate.

Iesi afara din birlog, Florin Oncescu!

Indrazneala trecerii pe rosu

Era prin clasa a unsprezecea cind m-am indragostit lulea. Fata nu era din clasa noastra, era din cea alaturata, parca XII C era. Si ca nu folosesc nume reale si sa creez situatii jenante, dar in acelasi timp sa produc suspansul necesar derularii fictionale, am sa o numesc Joanne (si pariez pe un miel din Noua Zeelanda ca nimeni nu va putea descoperi identitatea persoanei pe baza acestui nume fictiv.)
Orele de clasa pufaiau cu forta locomotivei: toata lumea statea cu miinile pe sus, ca sa raspunda la intrebari, nimeni nu venea cu tema nefacuta, nimeni nu era pus la colt, nimeni nu parea ca va ajunge altceva decit doctor docent sau macar urmatorul stadiu, fara docent in coada. Dar recreatiile erau cele care ma interesau. Pentru ca atunci o vedeam pe Joanne. Cu conditia sa se intimple doua lucruri de-odata: Joanne sa iasa in pauza si Joanne sa fie fara prietena ei, de care parea sa o lege un cordon ombilical nevazut. Iar combinatia asta cistigatoare pentru mine se intimpla mai rar decit alinierea planetelor in sistemul solar. Dar, ca si planetele, se intimpla… Si cind se intimpla, trebuia sa ma apropii de Joanne si sa ii spun ceva. Ceva care sa transmita ca eram indragostit de ea. Dar pina la ea imi aparea in cale, cam 90% din timp, un individ infricosator, imens fizic (un zdrahon de om) si cu o voce care nu era numai dogita si rea, mai era si puternica ca un megafon. Astuia pot sa ii dau numele, il chema Ovidiu, si ca sa va dati seama de grozavenia situatiei, unii il chemau Ovidel. E ca si cum cineva l-ar fi strigat pe Ghita Muresan “Ghitisor” or “Ghitica”. Ovidel asta mi-a facut viata amara in liceu, pentru ca se atasase de mine intr-un mod negativ, adica cum ma vedea simtea nevoia sa ma terorizeze cu vocea aia sparta si puternica, luindu-ma la misto constant si calcindu-mi demnitatea in picioare. Ce mai puteam face eu, o mina de om si cu demnitatea ferfenita, cind ma apropiam de Joanne ca sa ii spun de pilda “Afara ploua incruntat!” si ea sa inteleaga ca eram innamorat pina peste cap de ea?
Probabil ca pina la urma am reusit – am fost un copil foarte tenace si asta este unul dintre motivele pentru care l-am infruntat pe Tibi la jocul de baschet cind nimeni, dar absolut nimeni in zona Caii Bucurestilor si pina mai incolo, inspre intrarea dinspre Pielesti, nu ar fi indraznit asta -,pentru ca mi-aduc aminte de o discutie cu ea care m-a marcat pentru tot restul vietii si m-a facut sa iau o admonestare de la un politist in indepartatul Ontario, conform teoriei care sta la baza celebrului “Butterfly Effect.”
Discutia era cam asa...
Eu zicindu-i lui Joanne: “Vrei sa ne intilnim la o prajitura simbata? Mie imi plac alea cu frisca, mama zice ca amandinele sunt mai bune, dar nu cred. Le-am incercat pe amindoua si tot frisca e mai buna…”
Joanne uitindu-se la mine si zimbind incurajator: “Hmm…”
Eu: “Nu, pe bune, prajiturile cu frisca sunt grozave. Te duc intr-un loc unde le fac extraordinary de bine” (Unde dracului era locul ala? In Craiova nu am putut sa maninc a prajitura ca lumea toata copilaria mea.)
Dupa un timp Joanne si-a luat inima in dinti si mi-a zis: “Nu te supara pe mine, dar nu cred ca ne potrivim…” Fraza asta m-a lovit frontal, de parca ma atinsese cu leuca (ce-o fi aia leuca?), dar nu m-am lasat: “Joanne, ce spui tu? Eu cred ca ne potrivim.”
“Nu, nu cred. Nu te supara pe mine.”
“Ba da, ba da. De ce spui asta?”
Dupa un timp care mi s-a parut lung cit un an, Joanne nu mi-a spus ca nu prea eram atragator fizic, ca parca aratam ca un pui de gaina oparit si ochelarii aia mari pe fata ma faceau sa seman cu un strigoi. Mi-a spus doar atit: “Ma uit la tine de cite ori plecam de la scoala… Vad ca tu intotdeauna astepti la semaforul din fata liceului, cind e pe rosu… Numai tu astepti.”
Asta era. Nu mai era nevoie de nici o explicatie suplimentara. Am inteles pe loc, si am suferit ca un ciine vreo doua saptamini dupa aia. Cred ca nu mai e cazul sa spun ca dupa intimplarea asta mi-am facut un tel din viata sa nu mai astept la nici un semafor, cind e lumina rosie. Indiferent de gravitatea traficului. De cite ori trec pe rosu, ma gindesc la Joanne si ma gindesc la cit de mindra ar fi ea acum sa ma vada. Si sa accepte un “date” cu mine. In Toronto oamenii asteapta la semafor, sunt plictisitor de disciplinati. “Sorry, pardon, excuse me” e dictonul nostru national. Iar eu, cu indrazneala nebuna a trecerii pe rosu, am trezit intr-o zi minia unui politist care mi-a zis doar atit: “Sir, next time I won’t be that lenient with you!”, tradus larg “Te las sa pleci acum, dar data viitoare esti al meu.”
Dar eu tot trec pe rosu.

Disclaimer: Ultima parte cu trecutul pe rosu si politistul in Ontario e pura fictiune literara. Vorba lui Mircea Diaconu din celebrul dialog cu Toma Caragiu in sceneta "Bursucul": "N-am gasit alta rima!"

De ce râdea Emil?

De ce râdea Emil?

Emil mi-a fost coleg patru ani. Unele dintre cele mai puternice imagini pe care le păstrez din primii ani de liceu sunt cu Emil râzand puternic și zgomotos, un pic aplecat spre spate. Nu cred că i-am spus vreodată că l-am invidiat un pic pentru curajul umorului său. Ne-am revăzut întamplător, acum vreo cinci ani, undeva într-o stațiune de munte, într-un spatiu degradat cumplit. Era foarte preocupat de puștiul său și de concursul de mate la care participa acesta.In ora pe care ne-am omorât-o împreuna a zâmbit de câteva ori.

De ce râdea Emil?

De prostie! Descoperind prostia și proștii, avea inocenta copilului de a arata împăratul gol !

De demagogie ! Agresat de minciună, evita consumul de sentimente!

De urât ! Refuza să se lase copleșit de lipsa frumuseții și a echilibrului!

De el insusi ! Avea înțelepciunea de a-și accepta propriile slăbiciuni !

Inteligent și sensibil, râsul era felul lui de a merge mai departe.

Racheta lui Emil

Eu nu am fost intr-o relatie deosebita cu Emil. Adica nu am avut prea multe de impartit. Dar cind ma uit inapoi la anii de liceu, nu ma plac deloc, si probabil ca avea si el dreptatea lui sa nu dea doi bani pe mine, iar eu, prin reactie, sa nu ma omor dupa el. Intre noi statea nu numai un rind de banci (el era localizat cu Dani Stoenescu linga feresatra, iar eu cu Florin in rindul dinspre usa), dar si felul cum ne uitam la lucruri si le valoram.

Exista insa o amintire cu Emil in sertarul memoriei, si as vrea sa o impartasesc grupului. E o amintire de care nu sunt mindru, dar cu atit mai ascutita si dornica sa traiasca.

Eu am fost un esec planificat ("born to fail") la orice activitate sportiva, din simplul motiv ca muschii miinilor sau picioarelor mele nu ascultau de ce comanda mintea. Adica, in cazul unui retur la tenis, de exemplu, creierul meu comanda "loveste mingea cu putere si plaseaz-o in coltul din stinga", iar mingea returnata trecea printr-o gramada de stadii care aduc mai mult a tortura: in primul rind era lovita cu muchia rachetei, dupa aia sarea in sus, speriata, intr-un lob nevoit, in loc sa porneasca glont spre terenul opus, si, partea cea mai chinuitoare din toate, termina calatoria scurta si mizerabila cu un oftat, inecata in moliciunea fileului, ca un peste prins in plasa. Asta eram eu. Dar daca credeti ca a fi neindeminatic la vreun sport descurajeaza un adolescent de liceu, gresiti amarnic. Jucatul tenisului a fost pasiunea mea cea mare in liceu, chiar inaintea matematicii, pe care o faceam uneori de dragul lelii si pentru ca imi placea sa cistig, sau a cititului care ma descuraja daca cartea era prea groasa.

La vremea aia erau numai rachete de lemn, rachete "Reghin" pentru amarasteni ca mine (imi place cuvintul, desi e parte din vocabularul golanilor), rachete "Dunlop" pentru urmatoarea categorie de oameni cu mai multa stare, si rachete metalice pentru norocosi. Emil era un norocos: avea o racheta metalica dupa care mi se scurgeau ochii. Era verde, de culoarea broastei, si avea un racordaj alb, de nailon. Jucam tenis cu el uneori, eu cu racheta de lemn, el cu aia metalica, eu cu inima, el cu indeminarea. Intr-o zi Emil a aparut cu o alta racheta metalica, argintie, stralucitoare. Era un tip nou, facut de polonezi, pe care o gaseai pe la magazinele de sport din Bucuresti. Emil inca isi tinea vechea racheta in geanta.
  "Pot sa o folosesc un pic?" l-am intrebat.
  "Sigur, ia-o pentru citeva zile, si mi-o dai inapoi dupa aia" mi-a raspuns Emil, generos. Si fara sa prevada ca aia a fost ultima clipa cind racheta era practic a lui. Pentru ca smecherul din mine a dat buzna, si si-a frecat miinile. Doamne, cu ce placere am folosit racheta aia. ma simteam Jimmy Connors si Guillermo Villas si Bjorn Borg laolalta, nu conta ca ma miscam pe teren mai mult ca sa culeg mingea din fileu. Sa i-o dau inapoi lui Emil? Nu era parte din plan si nici din sistemul meu de valori pe-atunci.

La un moment dat, dupa citeva saptamini bune in care nu mi-a zis nimic, Emil m-a intrebat:
  "Mai ai nevoie de racheta aia?"
  "Nu, ti-o dau in citeva zile," am mintit cu nonsalanta, intrebindu-ma de ce mai are nevoie de ea, cind are racheta aia misto, poloneaza. Practic ii furasem omului lucrul lui, si imi gaseam scuze ca sa ma simt bine si sa il acuz pe el de rea vointa.

Vremea a trecut, si dialogul de sus s-a repetat de citeva ori. Pina la urma Emil mi-a zis:
  "Uite ce, daca vrei racheta aia, mi-a platesti si e a ta."
  "Serios?" am replicat incredul, incomfortabil la ideea ca trebuia sa platesc pentru un lucru pe care i-l luasem practic cu forta. "Cit?"
  "Cincizeci de lei," mi-a zis, desi racheta stiam ca facea peste o suta. Am facut o mutra lunga si i-am spus ca o sa ma gindesc.

Pina la urma mi-a lasat-o cu douazeci si cinci de lei. Si de cite ori ma gindesc la Emil, vad racheta aia metalica, de cularea broastei, si ma vad pe mine la o virsta cind, privind acum retrospectiv, nu imi place deloc cum eram.

Povestea cu Chuck Norris

Sa fi fost in vacanta de iarna '78-'79 sau la inceputul trimestrului 2? Cert e ca profesorul Antrenor le daduse in trimestrul I lui S si T (asa ii notam noi aici pe cei doi buni colegi care se intelegeau bine si se infruntau magnific doar pe terenul de baschet; e adevarat ca aici, adica acolo pe teren, S avea ceva probleme cu L, fratele lui T si reciproc, dar asta e o alta poveste; remarcati, va rog, subtilitatea notatiilor: litere mai de la sfarsitul alfabetului pentru cei mai putin cunoscuti, mai de pe la mijloc pentru cei ce deja apar descrisi pe blog prin alte postari). Hai ca iar am deformat profesional textul cu paranteze nesfarsite si pierdem sirul, plictisim eventualii cititori, Deci ce le daduse profesorul? Un premiu? Sigur ca un premiu: sa faca o "lucrare stiintifica" despre functii cu proprietatea lui Darboux (va aduc aminte ca Darboux fusese un chiabur frantuzit caruia i se luase proprietatea si aceasta proprietate se impartise functiilor pe care Es si Te trebuiau sa le lucreze stiintific).

Daca - retineti, doar "daca", fara "si numai daca" - reuseau sa rezolve o anumita problema (creata de functii, bineinteles, care se cam chiaburisera si ele si nu mai stateau cuminti in bancile lor, ci formau diverse siruri), S si T mergeau la Iasi (asta era de fapt premiul) sa sustina lucrarea. Si da-i si lupta ei cu cartea lui Dinculeanu si M. Nicolescu (nu era net atunci sa cauti la referate.ro si sa faci lucrarea repede si fara batai de cap). Cum sprijinul Antrenorului era "ma Maestrilor, ati rezolvat problema? Hai, ca nu poate fi chiar asa complicata. Daca nu, scrieti si voi din carte despre functii cu p. D.", cei doi amici n-au avut cum sa-l folosesaca eficient si sa rezolve problema respectiva si, coform indicatiei, au scris un soi de referat ca la comentariile la romana: compilatie din carti, luindu-si gandul de la premiul cu Iasiul. Dar, cum era sa ramana Iasiul fara coledzi de la Craiova? Profitand de lipsa lui "si numai daca", pe care ei nu o remarcasera, Antrenorul ii trimite totusi (nu merge cu ei, ca nu mai poa' sa plece cu juma' de clasa ca la Piatra Neamt in anii trecuti, deci sa mai includa mai ales o eleva).

Norocul lor ca pe drumul (nu de costisa, ci cu trenul) ce duce in "dulsieli tirg" si care dureaza destul de mult ii conduce un profesor de la un liceu industrial, care profesor spune zeci de bancuri la rand - 80% bune - si le creeaza o stare grozava ce ii ajuta ca, odata instalati in camera de camin, sa reziste frigului si sa priveasca cu bunavointa la ploaia de afara, pregatindu-se sufleteste pentru sustinerea de a doua zi.

Acum T, destul de parsiv, il convinge pe S sa se duca doar el, S sa sustina "monografia", ca T are putina treaba prin oras si dupa sustinere nu se stie daca mai e timp. Chiar nu stiu ce abureli a putut folosi T, ca S era foarte serios si nu putea fi usor pacalit - si asta, ca l-a convins, e o dovada ca se intelegeau bine, nu? Acum, dragii mosului, pot sa va spun de ce T dorea sa mearga in oras: parintii ii luasera cu ocazia "majoratului" un magnetofon (Tesla B90 :) ) si lui ii placea enorm sa asculte Beatles, Eagles si Dire Straits impreuna cu L, dar ar fi vrut sa asculte intr-un difuzor mai ca lumea, ca plasticul ala cehesc cam zbarnaia. Problema e ca Tesla B90-ul necesita o mufa ce nu se gasea nici la Mercur si nici in restul de Craiova, asa ca speranta era la un loc mai indepartat. N-a avut incotro si a trebuit sa foloseasca toate mijloacele din dotare pentru aburirea colegului (man, I wanted it so badly!)

S s-a dus deci la sustinere si T sa caute mufa. Nu e locul aici sa precizam daca a gasit-o sau nu si cum, dar va dau o indicatie: purtat de euforie ( :D ) a cumparat 2 bilete la film (cred ca se numea "Orasul fantoma", in buna traditie romaneasca a traducerii titlurilor filmelor - m-am uitat acum pe IMDb si era "Breaker Breaker"), bineinteles si cu gandul sa-si spele pacatele fata de coleg. Si bine a facut, pentru ca nu ati fi vrut sa vedeti figura lui S cand s-au intalnit, motivul invocat de acesta fiind ca s-ar fi facut de ras cu lucrarea respectiva - cred ca numai niste cartitori care nu s-au uitat cine era Indrumatorul au putut sa foloseasca cuvintele "copiat" si "nimic original".

Cu greu s-a lasat S de data asta convins sa mearga la film (cine se frige cu ciorba, nu?), dar acolo a facut cunostinta (ca si T, de altfel) cu personajul din titlu. Maaaaaamaaa si ce-a batut Ceac la ei de nu s-au vazut - nu la S si T, mai! la capitalistii aia mafioti si corupti din Orasul fantoma. Filmul terminandu-se, ca aproape toate filmele, cu hepiend si o goaza de "colateral damage" (semintele de pe jos din cinematograf y compris) S si-a mai descretit fruntea si nu a aplicat asupra lui T ce vazuse in film (desi cred ca ar fi vrut).

Si povestea de atunci se incheie cu cei doi "eroi" (pai cum, mandria clasei, au fost la Iasi si au sustinut excelenta lucrare) intorcandu-se cu trenul in urbea natala, tinandu-se din nou cu mainile de abdomene din cauza noii serii de bancuri si cu o mult-dorita mufa in buzunarul de la piept al unuia dintre ei.

Ca orice poveste, are si niste sechele (sequels am vrut sa zic):

Urmarea 1: 1989, la intalnirea de 10 ani cineva zice "Ba da mai tii minte cand m-ai lasat atunci sa ma fac de ras si dupa aia m-ai dus la porcaria aia de film?" iar altcineva inghite galusca (cu noduri, evident, dar cine sa-si mai aduca aminte daca a fost sau nu porcarie - ce a facut cu 10 ani inainte, filmul, ma rog).

Urmarea 2: 1992, cred: lui T i se solicita sa dea si el un articol, ceva, la publicat, ca altfel cum sa promoveze?. Ce sa faca -nuuu, nu va ganditi la tampenia asta "sa ia excelenta lucrare sa o publice" ca nu merge asa, in plus, trebuie si acordul celuilalt autor, nu? Nuuu, el isi zbuciuma creierii (cati ii mai are dupa 4 ani de invatamant la Mogosoaia si Jilava si vreo 3 de tampire la ITC) si rezolva problema, in sensul ca gaseste un contraexemplu (adica un exemplu de pus in fata tuturor fetelor sa straluceasca in banca separata cu eticheta "asa nu" - sanchi, parca fetele tin cont de eticheta?) Dupa ani si ani (in care T s-a intrebat constant de ce comitetul care da Medalia Fields nu a vazut inca aurul din articolul sau) am avut ocazia sa realizez cat de mult e pana departe: de cativa ani niste cehi studiaza intens probleme mult mai interesante, implicand notiuni mai vechi sau mai noi, dar continand ca un corolar si lucruri legate de problema respectiva - nu stiu daca au auzit de mirobolantul contraexemplu dar nici nu prea conteaza.

Urmarea 3: T il cauta pe S pe net multi ani la rand (nu tot timpul, dar din cand in cand in fiecare an) - nici cea mai mica urma. Vine anul de gratie 2012 cu un inceput neasteptat si efervescent. Colegul A (vedeti, litera de la inceputul alfabetului, cel mai cunoscut - nu, Adriane, nu esti tu, n-ai facut tu blogul!) isi manifesta dorinta de a-l aduce "pe sticla" pe S. T isi reia cautarile, da de C pe o "fatza de carte" (nu mai stie daca sora sau sotia lui S); A stie de C ca a fost cu S si cu ea la munte odata demult, dar din "spirit de eschiva" ii zice lui T sa o abordeze el ( ce poa' sa zica, doar ca te-ai luat de ea pe net). Din fericire, colega C, cea cu declansarea efervescentei, o gaseste si ea pe C (sora sau sotia) si ii trimite o invitatie, ba gaseste si un prezumtiv S si ii trimite si lui. Sa vedem ce-o iesi.

Acum eu, desigur, imi doresc mult ca S sa se alature grupului, recitind insa la povestea cu Harlemu' ca "ce face ii place sa faca foarte serios" ma gandesc ca asa o fi facut si la porcaria de film: a invatat in mod serios toate miscarile si cand ne vom intalni o sa-mi bata obrazul de-a binelea de data asta. Brrr, simt ca mi se ridica parul pe ceafa cu pielea de gaina. Si imi aduc aminte de zicala "Cand merge la culcare, Bau-Bau se uita in dulap si sub pat sa nu fie cumva acolo Chuck Norris".

Noapte buna!

Stagiile Reintilnirii

La 32 ani, 6 luni, 23 zile dupa absolvirea oficiala a liceului, Dan Cherciu nu inceteaza sa ma uimeasca. Dupa ce a contestat ceea ce toata lumea stia despre el (ca era punctul de convergenta al unui roi constant de fete), acum pune pe tapet subiecte de lume reala, total in afara sferelor de doctorate, comunicari stiintifice, reusite academice, emigrari pline de success, "am rupt gura strainatatii", etc.

De fapt, dupa o lunga perioada de absenta reciproca, grupul nostru trece prin stadiile firesti ale reintilnirii:

Stagiul 1:

• "Hei, ce mai faci, mai fata/baiatule?"
• "Bine, am facut si am dres, da' tu?"
• "Si eu bine: am facut si am dres. Ai spart muntii?"
• "Eram cit pe-aci."

Comentariu: Dupa cum vedeti, stagiul #1 se refera la facutul si la dresul individual. Si ca sa facem placerea englezitilor (din care fac parte si eu, dar ma ascund cu viclenie acum, numai ca sa stralucesc mai incolo) as categorisi asta ca "individual accomplishments"

Stagiul 2:

• "Ai familie? Ce-ti face familia?"
• "Am familie, am copii. Unul total genial, celalalt aproape genial. Copii extraordinari."

sau

• "Am familie, am copii mari, pe picioarele lor. Copii buni. De-acum ma gindesc sa devin bunic."

sau

• "Am familie, am copii mari, pe picioarele lor. Cam imaturi copiii mei, ca intreaga generatie. Tot ceea ce pare sa ii preocupe sunt jocurile pe calculator."

Comentariu: Este inevitabil ca atunci cind ai copii sub zece ani sa nu te uiti la ei si sa nu vezi doua genii in formare, ba sa si spui prietenilor ca au talente nemaipomenite, dar cu sistemul asta de invatamint, draga... Cind copiii ajung mari si pe picioarele lor, ne uitam la ei si ne bucuram ca sunt sanatosi, cuminiti si daca se poate, un pic respectuosi cu noi. Cine dracului mai da o ceapa degerata pe talentele lor neimplinite? Viata e un maraton pe care o cistiga de obicei un slabanog urit si pipernicit, de pe la coada. Sau si mai bine zis, maratonul asta il cistigam cu totii: unii alearga mai repede la inceput, dupa aia se mai molesesc, altii la pas constant, toti ajungem in acelasi punct la sfirsit.

Stagiul 3:

• "Ce ai descoperit in viata? Ce ai invatat de la ea?"
• "Multe, dar tu?"
• "Am alte valori in viata decit ce aveam la virsta tinara..."
• "Hmm..."

Comentariu: Ne apropiem incetul cu incetul si de stadiul asta, dar nu trebuie sa fortam lucrurile. Suntem pe calea cea buna, fratilor.

Emil

Motto: "Nimeni nu vrea sa moara. Chiar si oamenii care vor sa mearga in Rai nu vor sa moara pentru a ajunge acolo. Si, totusi, moartea este singura directie clara spre care ne indreptam cu totii. Nimeni nu poate scapa de moarte. Si asa trebuie sa fie, pentru ca Moartea este in mod sigur cea mai buna inventie a vietii. Este agentul de schimbare al vietii. Elimina vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteti noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veti deveni incet-incet vechiul. Si veti fi eliminati." - Steve Jobs

Dacă v-ați întrebat cine din 12B este cel care m-a "băgat" la facultate, vă scutesc de chinul nesomnului și vă dau răspunsul: Emil. Iar drept recunoștință pentru asta, știți cu ce s-a ales (principiul orice faptă bună nu rămâne nepedepsită): la afișarea listei cu rezultatele admiterii l-am luat de gât și i-am țipat: băi, am intrat înaintea ta! Cred că nu devii nimănui simpatic după o astfel de izbucnire, dar el nu s-a supărat ci a avut doar un moment scurt de uimire.

A urmat armata, în care singurele raze de lumină erau pentru mine scrisorile lui Emil. Am început facultatea și am mers umăr la umăr: el primul la electrotehnică, eu primul la automatică. Nu am reușit să tranșăm care dintre noi e mai deștept.

Mamele noastre fuseseră colege și ca orice mame de băieți erau foarte exigente în privința celei care ar urma să le devină noră. Cum pe vremea aceea era obiceiul să te căsătorești student, iar noi doi ne apropiam holtei de terminarea facultății, cred că mamele intraseră la grija să nu rămânem flăcăi tomnateci. Nu voi uita niciodată consolarea mamei lui Emil către mama, fiți atente doamnelor foste domnișoare din 12B: "Miorițo (asta e mama), să știi dragă, că nu s-au născut fetele care să merite băieții noștri" :)) Acum cred că vă este clar de ce niciunul din băieții 12B nu v-au luat de neveste!

Emil a fost un om deosebit de sensibil. Dacă acum ne găsim noi între noi calități pe care nici nu ni le bănuiam adolescenți fiind, sensibilitatea inteligentă a lui Emil am descoperit-o încă de atunci. Cred că era punctul lui vulnerabil. De la ea i s-a tras când într-o societate ignobilă a luat singur decizia privind momentul în care să plece. De aceea, prima propoziție din motto-ul meu nu este universal uman valabilă. Emil a fost și în asta o excepție. El a vrut și a ales când.

Ne supunem legii evoluției: noul devine vechi și trebuie înlocuit. Nu e subiect de tragedie, ci doar de înțelepciune. Dacă ați ajuns aici cu cititul, vă mai rog ceva: recitiți motto-ul (nu e scris de mine, așa că nu va fi o corvoadă).

Pe curând: ca în promo-urile TV, aspecte din următorul episod postare, sau măcar titlul, ca să vă fac curioși: "Cum am devenit orb și cum mi-a revenit vederea" - din ciclul Amintiri de liceu.

Prost să fii, noroc să ai!

Se vorbea și se vorbește pe la colțuri, că a face pregătire cu profesorul de la clasă constituie un avantaj competitiv pentru că oricum genul de probleme făcute în particular se vor regăsi și printre cele care îți pică la teză, la un concurs de preselecție pentru o tabără ș.a.m.d.. Bine, bine, astea sunt principii, dar ce te faci dacă ai vrea și tu să mergi în tabără, dar nu ai privilegiul de a face pregătire cu El. Simplu, te dai bine pe lângă domnișoarele colege antrenate de El, nu pe lângă toate ca să nu diluezi acțiunea și să te împrăștii, și mai afli una, două... Până aici e ok, dar vine momentul judecății turnesol în care El realizează: cum dracu' (folosesc cam des cuvântul ăsta, nu?, scuipați în sân!) să facă ăsta subiectele când el e tută (sau tufă?!). Explicația și-o dă și e simplă: un Wikileaks ancestral, există scurgeri de informație! Soluția: anulezi concursul și sub un pretext oarecare îl mai dai odată simultan cu un firewall de nu lasă să treacă nici musca. Punct ochit, punct lovit, tufa nu merge în tabără că nu merită.

Nu e o tragedie, deși i-ar fi plăcut să meargă și el la munte, aer curat, iar minte odihnită cu aer curat e sănătate bio. Nașpa e însă că vine teza și asta contează. Începe avansurile, asediul firewall-ului, cam ce ne-o cădea la teză????. Operațiunea "Șoc și Groază" dă rezultate: deși cu inimi simțitoare fetele rezistă (cei din diaspora nu știți că parafrazez o reclamă locală de succes: coafura rezistă) și nu transpiră nimic. Dar, uitați-vă încă o dată la titlu: exact în pauza dinaintea torturantei teze, un coleg dintr-o clasă vecină care tot dă târcoale unei frumuseți locale 12B și de aceea își face veacul de pauză în clasa voastră (sau noastră, tot aia e), intră la pleaznă, deschide biblia Sirețchi (o țineți minte) aflată nu se știe cum pe catedră și pune la întâmplare (sau destinul joacă tare) deștu' pe o problemă: uite bă, asta vă dă! Deși știi că-i la oha, privirea ți se scurge involuntar către degetul prietenului și vezi ceva ce nu vei uita never: o sinusoidă care crește asimptotic la infinit. O să mă credeți sau nu, dar principala problemă a tezei este chiar graficul funcției arătate cu degetul de colegul Nostradamus. Și aici intervine greutatea: de obicei cei care știu carte, știu cum se construiește un grafic și o și fac, dar ia să încercați invers, știind cum arată graficul, încercați să găsiți cum se construiește... O cale este să-l pictezi din memorie (memoria vizuală este cea mai tare după câte se spune) pe ciornă și să cazi în contemplația lui. Dar orice noroc are și ghinionul atașat: cerberul se plimbă printre bănci cu vigilență sporită de teama "scurgerilor de informație" și evident zărește poza. Dovada peremptorie: ăsta e prea prost să rezolve problema, așa că sigur iar a aflat subiectele și și-a făcut fițuică cu rezolvarea: gestapo, ridică-te în picioare, golește buzunarele, golește banca și ghiozdanul, dar nimic. Mister până la moarte: cum poate un poet (de fapt prozator născut talent și mort speranță) să facă un grafic dacă nu are copiuță? Nici până acum El nu și-a dat răspunsul. Și era atât de simplu dacă ar fi știut înțelepciunea populară care m-a inspirat când vă postez aiurea și aici (oricum, dacă îl vedeți, să nu-i spuneți, lăsați-l să fiarbă în continuare).

See you soon with another cartoon! (știu latină, știu engleză, sunt bun de măritat :))

Cum am devenit Deștept sau Frustrarea no. 1

Avertizare: toate întâmplările și personajele din postare sunt imaginare, iar orice asemănare cu fapte sau persoane reale este pur întâmplătoare.

Voi cei care citiți aici și acum (hic et nunc - citat latin care ilustrează cât este de cult postatorul), fiți sinceri și răspundeți până la capăt întrebării: cum v-ați simți într-o clasă cu colegi genii, cei mai buni la matematică din țara și generația voastră, când cea mai bună performanță a voastră în domeniu să fie că nu ați rămas corigent. Vă spun răspunsul meu: PROST. Sigur, după momentul de sinceritate cu sine, orice ființă dă fuga să-și găsească alibiuri: ba că una, ba că alta, ba că iubea aceeași fată cu profesorul de mate și evident că bărbatul din bărbatul diriginte rivaliza cu bărbatul din băiatul neștiutor de prea multă carte, iar arma la îndemână era să-l facă să se simtă dobitoc, dar evident orice explicație, adevărată sau nu, nu schimbă fondul problemei. Adolescentul se simțea Prost.
Rivalitatea între doi bărbați la inima unei femei este comică și exclusivă: fiecare încearcă cu mijloacele pe care le are la dispoziție să-și înlăture rivalul. De exemplu, înaintea unui examen important profesorul o cheamă pe mama rivalului și-i spune că odrasla după ce că nu vrea să se tundă 0 (zero), mai este și "ignorant" încât cea mai bună soluție pentru a evita picarea examenului este mutarea la un liceu industrial mai accesibil. Ce face un părinte responsabil într-un astfel de caz: își tunde odrasla la 0 și-i aplică o corecție fizică de o ține minte toată viața. Paternitatea e mai tare și riscă, îl lasă în ciuda sfaturilor primite să dea examen la liceul de elită. Culmea, împotriva previziunilor, loaza se clasează în primii 30 și cum se face o clasă de elită în ordinea mediilor, se trezește și special de mate. Inamicul nefiind înlăturat/nimicit, războiul continuă dintr-o bancă montată special ca un fel de izolator sau carantină în care este surghiunit adolescentul. Acesta n-are încotro și să nu zică mamițica că el nu merge la nicio olimpiadă, se duce unde pare mai ușor și parcă i se îndemână...la limba și literatura română. E deja clasa a 12-a sau ceasul al 12-lea: toți colegii se fac ingineri, doctori, chimiști, meserii din care mâncai cel puțin o coajă de pâine, ori cu cai verzi pe pereți, scriitor de duzină, ziarist propagandist de provincie, mureai de foame. La ultima ediție a olimpiadelor naționale la care puteau participa, colegii se califică triumfător la naționale: mate, chimie...iar adolescentul frustrat la română. Suntem deja în vacanța de primăvară când se țin olimpiadele naționale, cu doar puține luni înaintea marii încercări de la orizont: admiterea la facultate. Toți olimpici elită din urbe se întâlnesc în gară să ia trenul către orașele care organizau faza națională. Ajuns în gară singur (nu se prea omorau mulți să participe la limba româna, ce e aia), adolescentul vostru (nu al meu) întâlnește grupul compact condus de profesorul Antrenor. Frustrările și deznădejdea îl cuprind: ce faci, unde te duci inconștientule? Mai ai două luni până la admitere și tu pierzi timpul în timp ce colegii tăi fac performanță. Atunci, ia o hotărâre cotitură, aș putea spune epopeeică: face stânga împrejur, dă dracu' biletul de tren și pleacă acasă să învețe cât o mai putea să se facă și el inginer. Își sună disperat la telefon un prieten și coleg drag, strălucit la mate și fizică și îl imploră: bă, fă și cu mine ceva la mate și fizică că sunt cam bou. Colegul (recunoștință veșnică) îi face hatârul și-l ajută pe ultima sută de metri. Mai mă urmăriți sau v-ați plictisit deja?

Curaj, curaj, dar prost să fii, nu dai la București, ci încerci și tu marea cu degetul și dai admitere unde e mai aproape și nu vin numai genii. Examenul vine, trei zile de foc...emoții puține, ce-am avut și ce-am pierdut dacă sunt prost, nelămurire dacă a făcut sau nu. Trec zilele și se afișează rezultatele: tânărul se duce să le consulte, începe cu picații, surpriza mică, nu e acolo, începe cu admișii: surpriza mare, a trecut de jos în sus de jumătate și nu s-a regăsit. Continuă, lista mai are câteva nume și se termină. Sigur e o greșeală și nu s-a văzut. Reia cu privirea...tot nu. Se uită sus, la podium, primii trei. Surpriza cea mai mare: e argint, adică a intrat al doilea. Fericirea îl îmbată, privirea i se tulbură de mândrie când vede că colegul geniu care îl ajutase e mai jos în listă. Incredibil! Atunci își spune în barbă (deși nu poartă): băi, eu nu sunt atât de prost precum credeam.
Din acel moment am devenit deștept, șef de promoție (am făcut schimb de locuri cu cel care intrase primul) și așa am ținut-o până acum.

Morala: nu oricine care îți vrea răul, reușește. Așa poți deveni deștept de frica profesorului.

P.S. Povești de tot hazul, inventate sau nu, despre gelozia dintre un profesor și elevul lui, altă dată. Dacă mai vreți.

Harlem 12B

Nu, nu este numele autobuzului care leaga Union Station de Harlem, in New York. Este vorba despre improbabila echipa de baschet care s-a format ad-hoc in clasa 12B, in primavara sau toamna, nu imi mai amintesc, si cuprindea un spectru larg de jucatori: mai mici si mai mari, mai priceputi si mai nepriceputi, mai seriosi si mai neseriosi. Fiecare dintre noi era o combinatie intre cele trei calitati mai sus-enumerate, plus una specifica. De pilda eu: mic, nepriceput, neserios, plus dispus sa faca misto de oricine si orice, chiar in timpul unei faze fierbinti. La mine mingea venea foarte greu: cel mai mult circula in zona 1.80 metri si mai sus, de care ma desparteau vreo 13 cm. In zona aia aerata, existau si jucau Tibi si Sandu. Tibi era mare (adica inalt), priceput, serios (observati modelul anuntat inainte!) si era autorul a vreo 90% din mingile care intrau in cos. Sandu Capitanescu era singurul care ii facea fata lui Tibi: mare, priceput, serios si intotdeauna foarte serios (asta era Sandu, ceea ce facea, ii placea sa faca bine).

Erau apoi cei de care mingea fie ca nu prea se lipea, fie ca fugea, atrasa de inaltimile de peste 1.80 metri. Marius Babeanu, care era mic, priceput, serios si intotdeauna in echipa cu mine (asta era trasatura considerata a fi in plus). Apoi Florin Oncescu: mijlociu (hmm, la asta nu m-am gindit), asa-si-asa la aruncat mingea la cos (hmm, inca una care mi-a scapat), nu prea luind in serios jocul (damn!)... In plus, ce era in plus? Da, Florin era mereu cu cite o carte sub brat, literatura clasica. Dar nu cind juca, bineinteles.

Mai erau si altii in echipa: parca Luci Schiopu, care trebuie sa fi fost clonat dupa mine, sau eu dupa el, si Lusu. Lusu era fratele mai tinar al lui Tibi (sper ca imi amintesc numele lui bine). Lusu juca intotdeauna in echipa cu frate-sau, si asculta intotdeauna indicatiile lui Tibi, ceea ce ma face sa cred ca Lusu a devenit intre timp o fire foarte independenta.

Mi-aduc aminte ca azi cind l-am intrebat pe Tibi de unde provine numele lui frate-sau, si el mi-a dat o explicatie cu o logica perfecta, pe care am purtat-o cu mine peste tot, am facut-o parte din patrimoniul meu de gindire, si am adus-o inclusiv in America de Nord: Vasilache - Vasilus - Lus- Lusu.
Toti anii astia am vrut sa il intreb pe Tibi daca gluma asta i-a venit instantaneu in cap atunci, sau o repetase inainte cu altii.

Oarecare

Pentru mine liceul a fost a dragoste dulce amara. Prins in mrejele lui, dar si zbatindu-ma sa ies din imbratisarea lui, hotarit sa imi gasesc drumul meu unic, sa lupt luptele mele. Eram casatorit de zece ani, aveam copii de noua, lucram ca un ilustru fitecine la o companie de incompetenti simpatici, si inca ma laudam nevestei cu faptele de isprava de la olimpiadele scolare (eram gata sa scriu olimpiade cu "O" mare si parca nefacind-o imi gasesc un sentiment de vina). Plecat din tara, le povesteam colegilor veniti din alte parti ale lumii de calitatea concursurilor noastre scolare si a invatamintului romanesc, si ma bucuram ca un copil cind imigranti din Rusia stiau ce e o olimpiada si cit de mult insemna pentru cei care participau la ea.

Dar liceul nu a insemnat numai olimpiade. Liceul a fost mult mai mult de atit: literatura clasica pe care o citeam (Doamne, ce plictisitor mi s-a parut Proust); filozofia pe care incercam sa ma conving ca o inteleg (sigur ca da, Platon, ce e mai simplu decit Platon?); saruturile pe care le-am tot visat dar nu le-am avut niciodata (in timp ce toate fetele roiau in jurul unui individ care e acum patronul firmei Polisea); solutiile de matematica simple si elegante pe care le gasea mereu el, tot timpul el, individul cu mintea mai iute ca a tuturor, care pe deasupra juca si baschet mai bine decit toti; articolele inconsistente ca o macaroana fiarta pe care le scriam la revista "Licariri"; discutiile nesfirsite despre dictatura si sex (intotdeauna in ordinea asta si cu accentul pe ultimul subiect) cu prietenul meu din alta clasa de liceu... Si multe multe altele.

Si apoi a venit socul. Revelatia ca am ramas prins intr-un trecut pe care il glorificam poate din spaima de a-l pierde. Cind am emigrat in Canada, am pierdut totul. Am platit pretul cerut pentru a recistiga totul. Am vazut lumea dintr-o perspectiva noua. Pentru ca dintr-odata devenisem un "oarecare". Un individ fara trecut, sau mai bine zis cu un trecut complet nesemnificativ pentru oamenii din tara noua. Nu e nimic mai eliberator decit sa fii un oarecare. Cioran era incintat sa petreaca timpul cu ratatii, pentru ca se simtea eliberat intr-o lume de oameni neinhibati de teorii si precepte, respirind gindul liber, fara friuri academice. Eu m-am simtit eliberat intr-o lume in care nu mai eram dator sa actionez si sa realizez in acord cu un trecut care obliga. Si am inceput sa privesc la trecut cu ochi critici. Dar si nostalgici. Pentru ca cum bine zicea unul dintre noi deunazi, a fost tineretea mea.

Tineretea noastra, iubiti colegi de liceu. Ce s-a intimplat zilele astea e unic. La inceput am privit cu detasare schimburile voastre de mesaje. Si cind mi s-a parut ca devin comune, amenintate de diluare, am simtit nevoia sa introduc un punct de vedere diferit. In care inca cred cu tarie, asa cum respect cu tarie punctele de vedere opuse. Zicea bine Tibi: "Agree to disagree." Apoi m-am temut ca am facut o greseala, ca am introdus o nota stridenta intr-un cor armonios. Efectul a fost neasteptat: angajarea totala pe care am simtit-o de la voi toti, dorinta adinca de comunicare, de polemica constructiva, intensitatea schimburilor de mesaje, m-au impresionat si mi-au trezit un sentiment amestecat de mindrie, camaraderie, si umilinta.

Sa fi fost spiritul Craciunului care a condus mina lui Carmen sa scrie primul mesaj, urmat de alte si alte mesaje? Eu cred ca da, chiar daca sint un pacatos nedus la biserica. O fi asa, nu o fi asa, dintr-o data simt ca clasa 12B, promotia 1979,  Liceul Nicolae Balcescu nu e o clasa oarecare. Daca simtiti ca mine, scrieti-va gindurile. Orice comentariu e binevenit. Nici o idee nu e rea. Nimic nu e exclus. Aveti toti minti scocioritoare, aveti toti stiluri excelente de scris. Unii dintre voi ati scris carti, ori articole stiintifice, altii ati luat doctorate, altii ati batut lumea in lung si in lat, altii sinteti cititori pasionati, oameni cu o cultura generala de invidiat. Printre voi sint poate unii (ca mine) care au produs numai anecdotica de bucatarie.

Iar daca e sa umplem blog-ul asta cu gindurile noastre, sa nu uitam ca cumintenia gindului e propice doar somnului. When it comes to thinking, the sky is no limit.