Racheta lui Emil

Eu nu am fost intr-o relatie deosebita cu Emil. Adica nu am avut prea multe de impartit. Dar cind ma uit inapoi la anii de liceu, nu ma plac deloc, si probabil ca avea si el dreptatea lui sa nu dea doi bani pe mine, iar eu, prin reactie, sa nu ma omor dupa el. Intre noi statea nu numai un rind de banci (el era localizat cu Dani Stoenescu linga feresatra, iar eu cu Florin in rindul dinspre usa), dar si felul cum ne uitam la lucruri si le valoram.

Exista insa o amintire cu Emil in sertarul memoriei, si as vrea sa o impartasesc grupului. E o amintire de care nu sunt mindru, dar cu atit mai ascutita si dornica sa traiasca.

Eu am fost un esec planificat ("born to fail") la orice activitate sportiva, din simplul motiv ca muschii miinilor sau picioarelor mele nu ascultau de ce comanda mintea. Adica, in cazul unui retur la tenis, de exemplu, creierul meu comanda "loveste mingea cu putere si plaseaz-o in coltul din stinga", iar mingea returnata trecea printr-o gramada de stadii care aduc mai mult a tortura: in primul rind era lovita cu muchia rachetei, dupa aia sarea in sus, speriata, intr-un lob nevoit, in loc sa porneasca glont spre terenul opus, si, partea cea mai chinuitoare din toate, termina calatoria scurta si mizerabila cu un oftat, inecata in moliciunea fileului, ca un peste prins in plasa. Asta eram eu. Dar daca credeti ca a fi neindeminatic la vreun sport descurajeaza un adolescent de liceu, gresiti amarnic. Jucatul tenisului a fost pasiunea mea cea mare in liceu, chiar inaintea matematicii, pe care o faceam uneori de dragul lelii si pentru ca imi placea sa cistig, sau a cititului care ma descuraja daca cartea era prea groasa.

La vremea aia erau numai rachete de lemn, rachete "Reghin" pentru amarasteni ca mine (imi place cuvintul, desi e parte din vocabularul golanilor), rachete "Dunlop" pentru urmatoarea categorie de oameni cu mai multa stare, si rachete metalice pentru norocosi. Emil era un norocos: avea o racheta metalica dupa care mi se scurgeau ochii. Era verde, de culoarea broastei, si avea un racordaj alb, de nailon. Jucam tenis cu el uneori, eu cu racheta de lemn, el cu aia metalica, eu cu inima, el cu indeminarea. Intr-o zi Emil a aparut cu o alta racheta metalica, argintie, stralucitoare. Era un tip nou, facut de polonezi, pe care o gaseai pe la magazinele de sport din Bucuresti. Emil inca isi tinea vechea racheta in geanta.
  "Pot sa o folosesc un pic?" l-am intrebat.
  "Sigur, ia-o pentru citeva zile, si mi-o dai inapoi dupa aia" mi-a raspuns Emil, generos. Si fara sa prevada ca aia a fost ultima clipa cind racheta era practic a lui. Pentru ca smecherul din mine a dat buzna, si si-a frecat miinile. Doamne, cu ce placere am folosit racheta aia. ma simteam Jimmy Connors si Guillermo Villas si Bjorn Borg laolalta, nu conta ca ma miscam pe teren mai mult ca sa culeg mingea din fileu. Sa i-o dau inapoi lui Emil? Nu era parte din plan si nici din sistemul meu de valori pe-atunci.

La un moment dat, dupa citeva saptamini bune in care nu mi-a zis nimic, Emil m-a intrebat:
  "Mai ai nevoie de racheta aia?"
  "Nu, ti-o dau in citeva zile," am mintit cu nonsalanta, intrebindu-ma de ce mai are nevoie de ea, cind are racheta aia misto, poloneaza. Practic ii furasem omului lucrul lui, si imi gaseam scuze ca sa ma simt bine si sa il acuz pe el de rea vointa.

Vremea a trecut, si dialogul de sus s-a repetat de citeva ori. Pina la urma Emil mi-a zis:
  "Uite ce, daca vrei racheta aia, mi-a platesti si e a ta."
  "Serios?" am replicat incredul, incomfortabil la ideea ca trebuia sa platesc pentru un lucru pe care i-l luasem practic cu forta. "Cit?"
  "Cincizeci de lei," mi-a zis, desi racheta stiam ca facea peste o suta. Am facut o mutra lunga si i-am spus ca o sa ma gindesc.

Pina la urma mi-a lasat-o cu douazeci si cinci de lei. Si de cite ori ma gindesc la Emil, vad racheta aia metalica, de cularea broastei, si ma vad pe mine la o virsta cind, privind acum retrospectiv, nu imi place deloc cum eram.