Indrazneala trecerii pe rosu

Era prin clasa a unsprezecea cind m-am indragostit lulea. Fata nu era din clasa noastra, era din cea alaturata, parca XII C era. Si ca nu folosesc nume reale si sa creez situatii jenante, dar in acelasi timp sa produc suspansul necesar derularii fictionale, am sa o numesc Joanne (si pariez pe un miel din Noua Zeelanda ca nimeni nu va putea descoperi identitatea persoanei pe baza acestui nume fictiv.)
Orele de clasa pufaiau cu forta locomotivei: toata lumea statea cu miinile pe sus, ca sa raspunda la intrebari, nimeni nu venea cu tema nefacuta, nimeni nu era pus la colt, nimeni nu parea ca va ajunge altceva decit doctor docent sau macar urmatorul stadiu, fara docent in coada. Dar recreatiile erau cele care ma interesau. Pentru ca atunci o vedeam pe Joanne. Cu conditia sa se intimple doua lucruri de-odata: Joanne sa iasa in pauza si Joanne sa fie fara prietena ei, de care parea sa o lege un cordon ombilical nevazut. Iar combinatia asta cistigatoare pentru mine se intimpla mai rar decit alinierea planetelor in sistemul solar. Dar, ca si planetele, se intimpla… Si cind se intimpla, trebuia sa ma apropii de Joanne si sa ii spun ceva. Ceva care sa transmita ca eram indragostit de ea. Dar pina la ea imi aparea in cale, cam 90% din timp, un individ infricosator, imens fizic (un zdrahon de om) si cu o voce care nu era numai dogita si rea, mai era si puternica ca un megafon. Astuia pot sa ii dau numele, il chema Ovidiu, si ca sa va dati seama de grozavenia situatiei, unii il chemau Ovidel. E ca si cum cineva l-ar fi strigat pe Ghita Muresan “Ghitisor” or “Ghitica”. Ovidel asta mi-a facut viata amara in liceu, pentru ca se atasase de mine intr-un mod negativ, adica cum ma vedea simtea nevoia sa ma terorizeze cu vocea aia sparta si puternica, luindu-ma la misto constant si calcindu-mi demnitatea in picioare. Ce mai puteam face eu, o mina de om si cu demnitatea ferfenita, cind ma apropiam de Joanne ca sa ii spun de pilda “Afara ploua incruntat!” si ea sa inteleaga ca eram innamorat pina peste cap de ea?
Probabil ca pina la urma am reusit – am fost un copil foarte tenace si asta este unul dintre motivele pentru care l-am infruntat pe Tibi la jocul de baschet cind nimeni, dar absolut nimeni in zona Caii Bucurestilor si pina mai incolo, inspre intrarea dinspre Pielesti, nu ar fi indraznit asta -,pentru ca mi-aduc aminte de o discutie cu ea care m-a marcat pentru tot restul vietii si m-a facut sa iau o admonestare de la un politist in indepartatul Ontario, conform teoriei care sta la baza celebrului “Butterfly Effect.”
Discutia era cam asa...
Eu zicindu-i lui Joanne: “Vrei sa ne intilnim la o prajitura simbata? Mie imi plac alea cu frisca, mama zice ca amandinele sunt mai bune, dar nu cred. Le-am incercat pe amindoua si tot frisca e mai buna…”
Joanne uitindu-se la mine si zimbind incurajator: “Hmm…”
Eu: “Nu, pe bune, prajiturile cu frisca sunt grozave. Te duc intr-un loc unde le fac extraordinary de bine” (Unde dracului era locul ala? In Craiova nu am putut sa maninc a prajitura ca lumea toata copilaria mea.)
Dupa un timp Joanne si-a luat inima in dinti si mi-a zis: “Nu te supara pe mine, dar nu cred ca ne potrivim…” Fraza asta m-a lovit frontal, de parca ma atinsese cu leuca (ce-o fi aia leuca?), dar nu m-am lasat: “Joanne, ce spui tu? Eu cred ca ne potrivim.”
“Nu, nu cred. Nu te supara pe mine.”
“Ba da, ba da. De ce spui asta?”
Dupa un timp care mi s-a parut lung cit un an, Joanne nu mi-a spus ca nu prea eram atragator fizic, ca parca aratam ca un pui de gaina oparit si ochelarii aia mari pe fata ma faceau sa seman cu un strigoi. Mi-a spus doar atit: “Ma uit la tine de cite ori plecam de la scoala… Vad ca tu intotdeauna astepti la semaforul din fata liceului, cind e pe rosu… Numai tu astepti.”
Asta era. Nu mai era nevoie de nici o explicatie suplimentara. Am inteles pe loc, si am suferit ca un ciine vreo doua saptamini dupa aia. Cred ca nu mai e cazul sa spun ca dupa intimplarea asta mi-am facut un tel din viata sa nu mai astept la nici un semafor, cind e lumina rosie. Indiferent de gravitatea traficului. De cite ori trec pe rosu, ma gindesc la Joanne si ma gindesc la cit de mindra ar fi ea acum sa ma vada. Si sa accepte un “date” cu mine. In Toronto oamenii asteapta la semafor, sunt plictisitor de disciplinati. “Sorry, pardon, excuse me” e dictonul nostru national. Iar eu, cu indrazneala nebuna a trecerii pe rosu, am trezit intr-o zi minia unui politist care mi-a zis doar atit: “Sir, next time I won’t be that lenient with you!”, tradus larg “Te las sa pleci acum, dar data viitoare esti al meu.”
Dar eu tot trec pe rosu.

Disclaimer: Ultima parte cu trecutul pe rosu si politistul in Ontario e pura fictiune literara. Vorba lui Mircea Diaconu din celebrul dialog cu Toma Caragiu in sceneta "Bursucul": "N-am gasit alta rima!"