Sport(uri) şi sportivitate (Alergatul după iepuri)

Cui nu i-a plăcut vreodată alergatul în răcoarea unei dimineţi sau a unei păduri, urcatul pieptiş în aerul curat de munte sau joaca cu vreo minge măngâiată de briza mării? (Cui nu, să nu piardă vremea cu "aruncatul cu privirea" mai departe.) Păi nu ne-au repetat de atâtea ori părinţii, bunicii şi unii profesori  că "Mens sana in corpore sano"? 

   Mie mi-a plăcut întotdeauna să alerg, să urc pe munte, să înot, să joc fotbal, tenis (de câmp sau de masă, pe orice fel de vreme ;) ), baschet, handbal, volei, etc. Hai să pomenim şi "sportul minţii", că doar trebuie să ai mintea sănătoasă ca să-l joci (când eram mic, jucam mai bine şi cu interes, ca şi cei doi "Mari maeştri" din poză). Şi am şi jucat de toate până când, uitând latina, am început să neglijez aproape complet primul "s" din îndemnul "No(s)ce te ipsum!" şi, furat de peisaj, am mai practicat şi sporturi mai puţin indicate, dar cunoscute de tot românul, gen "halbere" sau/şi  "coniac-canoe" (ei, n-o luaţi chiar aşa în serios, nu suntem la AAA şi nici nu e nevoie, dar trebuiau  "atinse" şi astea). Aşa că am adăugat şi prefixul "baro" la "sano" din prima zicală. Deci am făcut sport mereu, cu excepţia perioadelor când nu am făcut - perioade pe care le regret, dar ce altceva e de făcut decât de îndreptat greşeli cât se mai poate şi de a nu mai face altele?

(Hmm, observ că iar scriu la persoana întâi singular, părând cam egoist, dar nu prea văd cum aş putea scrie ce simt şi gândesc alţii - ia, alţii la comentarii, dacă nu s-au gândit să posteze ei despre sport! Vorba "poetului" -  şi la orice obiecţie cu privire la aprecierea la adresa lui Creangă am argumente puternice! - "nu stiu alţii cum sunt...". Dar să revenim la sporturile noastre - deja persoana întâi plural, I'm improving!...)

   Fotbal...Eheeei, de la miuţele jucate la ţară la bunicii mei - "pe uliţă" cu vecinii, "în vale" cu copii mai de vârsta mea sau "sub vale", pe malul Amaradiei cu băieţi mai mari care după aia jucau "poarca" (ţurca locală) şi un fel de oină (la ambele nu aveam voie pentru că deveneau violente după asezonarea cu "de prună") - şi până la partidele în toată regula din Parcul atunci al Poporului acum de drept al lui Romanescu, partide "puse la cale" mai ales de Marius Cetăţeanu şi în care excelau Emil şi Dani Stoenescu (de "Mac" Gîrleşteanu sau Titi Treschin din treapta I nu mai zic, că ei erau semi-profesionişti). Doar amintiri plăcute - cele "rele" s-au spălat. Aaaa, cu o excepţie: desele dăţi când copiii de la bloc (neştiind probabil că unii colegi la şcoală - la 21, Carmen mi-a zis asta - mă considerau un fel de "zeu" - LOOOOOOL) făceau echipele şi apoi li se făcea milă de figura mea plouată şi-mi ziceau "Hai, bă, Grasule, intră şi tu în poartă..."

   Tenis...De masă pe nişte mese de ciment "la 21" - când prindeam loc şi nu ne luau la şuturi colegii şi necolegii mai bruneţi şi mai mari - de câmp ceva mai târziu, mai ales cu Sorin pe terenurile de la Spital, dar şi cu Mihai, parcă şi cu Emil şi Anton de câteva ori. Ce mai, era frumos, chiar dacă eram cam "ciuca bătăilor".

   Volei...Mamăăă, ca mai jucam la liceul (Arghezi?) unde ne ducea Cătălin (Tilcă) - fiind ai lui "de sport" avea intrare...Şi după ce oboseam de volei o dădeam pe fotbal până se sesiza paznicul şi ne trimitea acasă...

  Handbal....Înca dintr-a şaptea m-au lăsat ai mei la CSS - undeva pe lângă "ştrandul mic" şi Stadionul Tineretului (care nu ştiu dacă mai există). De fapt ai mei m-au încurajat şi pentru baschet, înot, diverse la "Casa pionierului" (n-am înţeles niciodată de ce era a unuia doar...) - singura dată când mama s-a opus, chiar vehement, a fost când venise un "profesor de pe la Stadion" să ma ia la "atletism" (aiurea, haltere sau/şi aruncarea discului, că eram "solid"). Bine a făcut, cine ştie ce steroizi mi-ar fi dat nenea ăla. M-am "lăsat" de handbalul "profesionist" într-a opta când un inter cu care mă mai "luptam", unu' Vize'tini, a venit cu dinţii din faţă lipsă după un meci "de divizie". Dar din liceu îmi aduc aminte de Chief, imbatabil la aruncarea de super-forţă din săritură şi de nervii pe care mi-i făcea Vicenţiu (Dragomir - pe urmă la C) în calitate de inter băgăcios şi tenace - fraaate, niciodată nu eram în aceeaşi echipă!

   Despre înot...încolonarea, "mersul piticului/uriaşului", probele nesuferite de gimnastică de la orele de sport...alergările de 1000 sau 1500 de la stadion...baschet (altele decât Harlemu')...drumeţii cu glezne scrântite sau fără... şi să nu uit, că am menţionat în titlu, despre fair-play...în comentariile care sper să urmeze!

     Bun, şi care-i treaba cu iepurii, o sa ziceţi? Nu alergăm prea mulţi dintre noi mental după o gramadă de iepuri şi neglijăm sportul? (Nu vorbim aici de Delia cu jum'ate de maraton în faţă sau de Cristi care se antrenează în grădina proprie, vizibilă şi din satelit , să se poată lua la întrecere cu rechinii din Bahamas...) Hai, săriţi cu amintirile, alergaţi să ziceţi dacă mai faceţi sport şi ce anume şi dacă nu de ce!

Delicateţuri şi zeflemele colegiale (epigrame, limericks & petites-histoires abracadabrantes)

Hoinărind deunăzi prin teancul de "Licăriri" am realizat că mi-ar fi fost greu la vremea aceea să scriu ceva de Doamne-ajută ce ar fi putut fi acceptat acolo.

Poezie - nici gând, încă din generală mi-am dat seama că sensibilitatea nu-mi va fi apreciată corect, şi anume de la a doua  - şi ultima - mea participare (prin clasa a VI-a) la cercul literar, când, citind plin de patos o minunată producţie proprie, la versurile "Cade neaua peste casă/ Cade neaua peste noi" nişte colege mai mari, de clasa a VIII- a au izbucnit în râs ca nişte "tute" , îngânandu-mă cu "Cade casa peste noi" - halal critică constructivă!

Iar proză -nu, în  nici-un caz - păi aşa ceva nu ar fi fost corect în primul rând, dintr-un motiv cât se poate de simplu, pe care aţi avut de nenumate ori ocazia sa-l "amendaţi" şi la care dl. Andrei mi-a fost mereu martor (foarte incomod, de altfel): eu nu pun corect virgulele!!! Nu stiu să le pun corect, pe bune!  Pun în plus sau în minus, pe unde mi se pare mie bine, şi, de mult, timp mă simt, bine aşa.

Deci proză - nu, poezie -nici pomeneală.  Limericks? Imi plăceau, dar nu "produsesem" niciunul şi  nici în revistă n-am văzut. Şi oricum, cu astea am "prins curaj" mai târziu, când am tradus o  mulţime ca să le pot explica fetelor mele ce sunt acelea înainte ca ele să înveţe engleză - le mai am pe undeva, printr-un caiet prăfuit.

Păi singurul lucru la care mă mai pricepeam cât de cât erau epigramele, şi asta datorită faptului ca mama şi bunicul (tatăl mamei) scriau epigrame - nepublicate, dar unele într-adevăr bune - şi m-au "iniţiat" şi pe mine, ca şi în "tainele" şahului, de altfel (Thanks, Ma! Thanks, Grandpa!). Dar epigramele puteau fi subversive, ca şi fabulele, deci nu în "Licariri". E drept că am dat mai ieri peste niste istorioare cu tâlc scrise de Anton - chapeau! Păi el are "antecedente" nene! - "cazier" bogat, chiar (aia cu Aristică m-a distrat tare!)

Aşa că am zis să pun şi eu pe blog nişte "ghionturi" si "înţepături" colegiale sub una din aceste forme, ţinta declarată fiind câştigarea de către blog a multi-premiului Cincinat-Lear-Păstorel dacă s-o institui.

Sigur că o să includ imediat ceea ce am trimis pe mail şi v-a plăcut (sau nu, nu contează, în această privinţă "no news is good news") dar să termin cu "admini-trivia". Nu are rost să aştept până când am ceva petru fiecare, deci profitând de faptul că pot să editez postarea (oricând, sper) o să adaug pe măsură ce Talentu' mă sau vă chinuie. Da, VÃ, pentru că dacă îmi trimiteţi ceva scurt şi la obiect (poezioară de orice fel, fabulă sau istorioară grăitoare) includ in "corpul postului" menţionând autorul.  De dorit, câte un "titlu" sau "dedicaţie", cum se face la epigrame, gen "Unui chefliu", "Unui globetrotter", ceva care doar să "sugereze o aluzie" la persoana căreia i se adresează. Deci nu "Pentru Delia, de care am fost aşa de aproape în poza de la Cluj" sau "Celui care a facut blogul, cu ură" şi nici măcar aluzivul destul de transparent  "Heorhescului".

La sfârşitul anului - premiile, stabilite de un juriu din care nu vreau să fac parte. Şi premiile nu le "iau" autorii, ci "andrisanţii"!!! Până atunci avem timp să stabilim conţinutul premiilor şi sponsorii (în funcţie de conţinut, mă "bag" ca sponsor).

Cu speranţa că măcar pentru început nu includ ceva de un "prost gust îndoielnic", ...steady...ready...go!

Limerick  "17"

There was a leading girl who was running

(Very often her look was quite stunning!)

She left the "Ink"-village in a hurry

And now she's in CA - but don't worry,

'Coz  she - as a granny - 's still running.

Un limerique

There was this shy girl who - alas!

Thought she was kinda "duck" in her class.

But now, as more many

Transformed into swanny

And leading, and writing - proves class.

Unui "polisist"

El sucea fetele pe deşte

Sperând că ele îl iubeşte

Şi ziua-ntreagă le scruta

Pe ici si colo se uita.

Acum are Porsche, iPhone si "posteşte".

Lui Gică (A. C. Tonu)

Contrarian de primă mână,

El încurcă cuvintele-n latină,

Pe Marx citându-l cam în pripă.

Mai zise şi-n loc de "bufet" - "omidă".

Unei colege "revoluţionare"

Colega îmi părea crispată

Şi pe profesori că n-ar da doi sfanţi.

Văzând-o însă, realizez deîndată:

E veselă  - aşa cum o ştiaţi!

Unei melomane în criză de timp

Cu-a sa genetică predispoziţie

A mai citit, n-a prea  "postat".

Dar ne-a trimis o "apariţie"

Chiar demnă de invidiat!

To a gardener needing recycling

There was this colleague from high school, 

Whose Limericks were quite delightful.

He disliked being vain,

Loved quoting Mark Twain,

And his writings were always insightful.
(From someone who also loves safe waters ;) )

Unuia care chibzuieşte orice penny    

Părea, între aeroporturi, chiar foarte ocupat,

Mesaje a mai citit, subtexte-a mai ratat.

Însă pe acea plajă

Pare cuprins de vrajă:

C-un "touch of sin" în faţă este chiar relaxat!

12.12.12 

To "Gesture", for his inspired signatures

There was this guy named "The Slapper"

Who dreamt ev'ry eve after supper

He had always bought

From Costco, sans thought,

But always hit upper after supper.

Lui Bon-Tony, pentru revansa la Safari

Era un tip de mult bon-ton

Ce purta freza, nu breton.

De-l deranja vreun careva

Il si carpea si-i si turna

Din plin - beton.

Numere matricole

Eu, una, nu-mi mai amintesc ce număr am avut. Am sentimentul vag că am avut in timpul liceului doua numere (or fi făcut recensământul!?). Dar, amintirea zicerilor lui A (supremul) despre numărul matricol îmi trezește aceeași stupoare astăzi ca și atunci. Numarul matricol trebuia purtat cu mândrie pentru că arăta că aparţineam unei elite, remarcându-ne în fața trecătorilor; pe stradă, aceștia ne-ar fi privit cu invidie (sau cu respect, zicea alta dată)! Mă întrebam atunci și, recunosc, nu ştiu răspunsul nici astăzi, cât credea A din ce spunea (nimic, tot?), de ce ne inocula ideea că suntem parte a unei elite, ca să suportăm mai ușor numerotarea și ștergerea identității (mai ales in perioada adolescenței, de căutare a sinelui)?

La câteva luni de zile se inventa la liceu ceva nou în privința uniformei căreia i se spunea ”ținută obligatorie”.

Dacă ”se purta” scurt, fetele trebuiau să aibă sarafanul cât mai lung, dimpotrivă, când se purta maxi trebuiau scurtate pana la genunchi sarafanele, dacă se purtau noduri mari la cravate, băieţii trebuiau să aibă cravate subțiri cu noduri așișderea. Vă mai amintiți, fetelor, când a fost moda cu purtatul ciorapilor negri și groși? Deși, până atunci, ne cereau să venim cu ciorapi închiși la culoare și groși, când s-a schimbat moda, Madame E stătea la poartă să controleze culoarea și densitatea ciorapilor!

De altfel, aceeași Madame m-a făcut de ”rușine” in fața clasei pentru că aveam sarafanul strâmtat (de mama), lung, fără cordon și, în plus, aveam pantofi cu toc și colorați. Mi-a strigat că am venit la şcoală să sfidez, precum sfidau pe vremuri fii burghezo-moșierimii (chiar așa!) pe bietele doamne profesoare (culte, bine crescute și progresiste, cu care ea se identifica, firește)!!! M-a mai intrebat, pe ton ironic, dacă la anu’ urmează să vin cu căruciorul la școală. Scena, vă spun sincer, m-a marcat, m-am simțit îngrozitor! Am fost supusă unei mici execuții publice ( o fi crezut că așa stăpânește clasa, că așa își arată atașamentul pentru codul eticii și echității socialiste?). O parte dintre colegi m-au privit cu suspiciune. N-am ajuns totuși la înfierări făcute cu mândrie proletară. Acasă, părinții mei au râs, mama nu mi-a remodificat sarafanul iar tata mi-a spus să-l chem la școală dacă se mai întâmplă.

Numerele matricole nu vin din astral, ele sunt puse de oameni cu nume și chipuri.

Numarul Matricol

Uniforme, cordelute, numere matricole... S-a scris despre ele, s-au facut aluzii more or less flattering... But how about the real thing?  Doamnelor si Domnilor il aveti in fata ochilor sevit pe o tava de argint!

Printr-o ciudata coincidenta am intrat de curind in posesia batrinului meu numar matricol din liceu.  Isi facuse culcusul in cutia veche de metal, putin ruginita, a masinii de cusut Neumann (a nu se confunda cu Newman invocat din cind in cind de Anton) si pe care bunica mea o tinea in bucatarie.  Bunica a murit iar noi nepotii ne-am ales, fiecare, cite un lucrusor din casa bunicii care sa ne aminteasca de zilele fericite ale copilariei.  Eu mi-am dorit cutia portocalie in care bunica tinea mosoarele cu ata, acele, foarfeca… si care avea o anumita valoare sentimentala pentru mine.  Anul trecut, la sfirsit de noiembrie, am intrat in posesia obiectului mult rivnit si cind am deschis capacul am avut o surpriza: linga degetarul bunicii stea cuminte si prafuit numarul meu matricol.  Cum a ajuns acolo?  Un mister!  Nu vi se pare insa curios faptul ca, doar citeva saptamini mai tirziu, mi-am regasit si colegii de liceu?  I wonder…

Am uitat pe moment de semnificatia sinistra a acestui numar martricol si l-am privit ca pe un prieten pierdut si regasit, un martor tacut al bucuriilor, supararilor si emotiilor de la lucrari, teze si examene...  Incet, incet au inceput sa se contureze liceul, sala de clasa cu geamuri mari si banci de lemn... colegii…

Si totusi, oricit as incerca sa folosesc cuvinte frumoase, adevarul adevarat este ca intr-o societate bolnava identitatea fiecaruia dintre noi s-a rezumat la un numar.  Iar timp de sase ani eu am fost "numarul 17".

Chocolat...intr-o iarna geroasa!

...8 februarie 2012!...De ce nu as incepe cu cuvintele lui Tibi: "mai, Carmen , daca mi-ar fi spus cineva ca..." Pentru ca la fel am gandit si eu...
Cine si-ar fi inchipuit ca voi reintalni intr-o seara geroasa, un coleg dupa 33 ani...In fapt, dupa o viata!
Ar fi fost o gluma buna acum cateva luni, acum cel mult m-am tras de nas...
Da, am petrecut doua ore minunate cu un coleg de scoala generala si liceu care a locuit, in Bucuresti, mai tot timpul, la doi pasi de mine. Si totusi nu ne-am vazut ...Cred ca inca nu venise Revelionul 2012!
Pai, nici nu stiu cum am demarat discutia. A fost simplu, amestecat, fara cap sau coada. Acum? Mi-e greu tare sa povestesc. Asa ceva se simte, se traieste, nu poate fi relatat. E un amestec de traire in trecut cu bucuria revederii , cu dorinta de a afla cat mai multe despre celalalt...fara calcule si planuri, spontan, natural si, mai ales, sincer!
...L-am recunoscut pe Tibi, desi intuneric, din prima. Am hotarat ca potrivit era sa bem un ceai la "Chocolat" pe Mosilor, o locatie draguta si linistita. Si gata...Pusi pe depanat amintiri, sarind de la un subiect la altul.
Dar nu v-am spus ce avea in brate Tibi. Nici daca va dau 1001 sanse din 1001 nu o sa ghiciti.Vreti totusi sa incercati? Hai, ce propuneti?...Va spun eu: un brat de reviste "Licariri", oameni buni!
Mi-am pastrat doua, apoi au inceput discutiile. Cred ca nu am mai fost atat de relaxata si cu gura pana la urechi de multa vreme...Desi, pe drum, aveam o oarecare indoiala: oare s-a mai pastrat ceva din amintirile acelea din liceu? Oare voi fi in stare sa pot o conversatie normala? Pe "sticla " ca pe "sticla " , dar in realitate? Imi faceam curaj. Uneori, cand trec prea multi ani peste noi, raman doar figurile colegilor, in cazul cel mai fericit o "eticheta" subiectiva...Nu a fost cazul: am regasit un acelasi Tibi, cu acelasi farmec si umor fin care m-a delectat in stilul lui caracteristic...Am vorbit in continuu si nu mai terminam. Aveam impresia ca totul a fost ieri. Nici nu am cum sa va povestesc, totul a fost dialog...Un dialog de 5 stele! O seara de 5 stele! Sic! Am ras, ne-am amintit, am povestit si ne-am propus un "va urma".
Inca mai avem ce sa ne spunem. Inca mai avem timp pentru a ne construi alte amintiri...Ar fi frumos sa le realizam cu totii!
Si toate acestea, s-au petrecut, ca prin miracol, la "Chocolat" intr-o seara geroasa de februarie 2012...Sublim! Intens! Adevarat!
Si, daca ar fi sa-mi pun acum o dorinta, ar fi sa ne revedem cat se poate de repede! E minunat!

Moartea Pasiunii sau Frustrarea no. 2

Daca stau sa-mi aduc aminte felul in care se imbracau colegele noastre, raportat la moda actuala, singurul cuvant care imi vine in minte e anost, sau plastic spus "Moartea Pasiunii". In 2012, cred ca doar unui ciudat i-ar putea placea o fata imbracata intr-un sac tubular si legata cu o banda alba pe parul nevopsit si una albastra peste pantec. Erotismul este deja o moda, incat imbracamintea fetelor a devenit astazi ceea ce atunci am fi numit cu manie proletara destrabalare, decadenta, nerusinare. Ce alchimie acționa totusi, că indiferent de cât de asexuata era moda feminina de atunci, noi masculii :), gaseam fetele atat de atragatoare? Toata aceasta filosofie de doi bani, mi-a venit in minte de la o amintire tip 12B.

Excomunicarea mea nu in banca 1 ci banca 0, fiind iesita practic din rand, imi dadea un sentiment de oarecare izolare, accentuată de faptul că eu nu puteam vedea profesorul care se plimba printre randuri, decât, spre deosebire voi care o puteati face printr-o simpla întoarcere a capului, printr-o rasucire extrema a coloanei si rotire cu unghiul maxim de rotatie stanga permis de anatomia gatului. Miscarea in sine nu era foarte grea dar era ampla, ba chiar gimnastica aceea mi-a conferit oarecare mobilitate in timp, partea proasta era însă dată de traiectoria urmată de privire. Ori, dupa cum bine știți voi olimpicii, lumina se propagă in linie dreapta, iar rasucirea mea baleia ca un radar un sector de cerc care includea si privelistea oferita de picioarele incomplet acoperite in bancile vetuste a doua colege aflate pe randul din mijloc, in banca 1, 2 sau 3 (aici memoria îmi joaca feste). Vă jur cu mâna pe inima, că niciodată intenția mea nu a fost sa ma uit pe sub fustele voastre, dragele mele colege, ci doar imuabilele legi ale fotonicii, intersectau privirea mea candidă cu ceea ce încercau sarafanele sac să acopere si nu reuseau din motive date tot de o ramura a fizici și anume mecanica. Să mi se strice Porsche-le daca va mint! La un moment dat, am incercat sa fac miscarea tinandu-mi pleoapele inchise, dar asta presupunea un mare risc avand in vedere ca mai existase un episod neplacut in clasa, in care unul din colegi luase o palma de toata frumusetea de la profesorul Andrei, că doarme in clasa, el săracul avand doar niste ochelari cu multe dioptrii si inchiși la culoare, care, dintr-un anume unghi, puteau să dea senzația că proprietarul doarme pe undele melodioase ale poeziei. E adevarat că atunci m-am simtit frustrat de gesturile voastre instinctive de a trage in jos de marginile inferioare ale sarafanului si a va strânge la maxim picioarele. Vă asigur: chiar nu se vedea nimic și dacă m-aș fi uitat înadins. Nu vreau să îmi imaginez ce era in mintea voastră când vă gândeati noaptea disperate că aveti un coleg care are si el o obsesie, zilnic, din 5 in 5 minute sa se uite pe sub fustele voastre :(.

Acum, dacă am lamurit aceasta frustrare, sper că și voi, cele doua dragi colege, vă veti liniști eventuala suspiciune: inclusiv baiatul cu capul mare din banca 0, era un baiat normal, caruia ii placeau fetele cum le placeau tuturor colegilor din clasa, chit ca unii nu treceau nici măcar pe roșu si acum se mira ca nu aveau succes :) Am zis!

Practica Agricola si Gazeta Matematica

Daca as fi avut pe unul sa imi puna teava pustii in ceafa, aratindu-mi capatul rindului, probabil ca as fi sfirsit-o mort, cu creierii risipiti pe pamint, intr-o floare de gelatina cognoscibila. Daca mi-ar fi pus la capatul rindului un cofer plin de cocosei de aur si un pasaport pe numele meu cu destinatia Nice, France, probabil ca as fi ales un post de inginer la sectia de planificare, I.S.H. Focsani. Daca as fi fost condamnat la moarte pe motive de lene muncitoreasca de un tribunal popular revolutionar, orice doctor ar fi produs un certificat medical, pus in fata unei evidente medicale fara dubiu ("paralizie indusa de tarla cu sechele de lunga durata la nivel mental"), si mi-ar fi comutat pedeapsa capitala la inchisoare pe viata, fara posibilitate de parola.

Pentru ca eu, fizic si mental, hormonal si genetic, nu am fost facut pentru “munca voluntara in agricultura si industrie.”

Pentru ca pus in fata rindului lung cu struguri, ardei, porumbi, ceapa, usturoi, pepeni, si mai stiu eu ce, corpul meu reactiona intr-un mod total nebalansat: picioarele mi se muiau, pulsul mi se accelera, pupilele se dilatau, ochii mi se incetosau si eram  gata sa lesin, atunci si acolo. Iara daca nu lesinam, ma tiram in agonie, mereu in urma alorlalti, mereu uitindu-mi cu disperare la toti colegii mei carind tantosi, cos dupa cos pline ochi cu legumele si fructele patriei, desertindu-le victoriosi in remorca tractorului care astepta cuminte, ruginit si resemnat in nesfirsirea tarlalei, in timp ce tractoristul la volan se scobea in dinti si trintea cite-un "Ia uite al dracului de neamt!" in timp ce citea “Nietzsche simplificat, pentru lucratorii din agricultura”. In timp ce eu eram tinta permanenta a tovarasilor de la partid (aia cu parul dat cu briantina si mai destepti decit toti, vorba lui Tibi), care strigau la mine diferit in functie de virsta si starea sociala: “Haide, mai elevule, haide mai Georgescule! Cu tine terminam culesul la anul, pe vremea asta!” sau “Haide, bai soldat! Soldat Georgescu, ce mama dracului te misti ca ochiu’ mortului? Misca-ti basaul, soldat, ca ne-apuca iarna pe tarla si ne maninca mistretii!” sau “Tovarasu’ inginer Georgescu, ce naibilor, domn’le, toti colegii dumitale sunt in fata si 'mneata ramii mereu la coada. Se poate, to’asu’? Ce exemplu dam la oameni? Un pic de elan, to’asu’, ca altfel ne apuca Anul Nou aici!” In toate admonestarile adresate mie, revenea obsedant ideea timpului de lunga durata (luni de zile?) pina la completare sau, mai pe scurt si americaneste, ETA ("estimated time of arrival")

Din punctual asta de vedere situatia e clara ca un cristal. Ceea ce e mai putin clar e noianul de senzatii pe care le-aduce boarea trecutului de practicant agricol, senzatii pe care incerc sa le apuc de-o aripa, cum ar zice un poet pe care vi l-as identifica daca l-as stii si daca i-as fi citit poeziile. De exemplu, cind ma gindesc la practica de la Cernele, ma gindesc la Sorin Busuioc. Mai précis, la costumul de blugi si geaca al lui Sorin. Care de fapt nu era facut din material veritabil de blue-jeans (nu uitati ca eram generatia de dinainte de blugi, pe care o salut inca o data, credincios bardului oltean!), si nici nu era exact croiala care o vedeam prin filme (in “Cowboy-ul de la miezul noptii” cu Jon Voigt si Dustin Hofman), dar pentru mine era impresionant – slabut cuvint, il inlocuiesc cu “cerul si pamintul”.

Pentru ca eu nu prea aveam haine “cool”, din trei motive: ai mei parinti erau saracuti si pensionari, desi nu atit de nevoiasi incit sa nu poata sa imi ia niste haine mai ochioase; ai mei parinti erau batrini si cam in afara lucrurilor, si pe ei ii sarisera la invatamintul de partid cind invatau masele de oameni ai muncii cum se pronunta si ce asteptam de la cuvintul “cool”; last but not least, cind ai parinti batrini si fara cunoasterea cuvintului “cool”, e recomandabil sa fii tu mai istet – recomandare pe care eu insumi nu am urmat-o, ba chiar nici nu mi-a trecut prin minte ca ar exista.

Oricum (anyway), ca sa revenim la firul povestirii: Sorin avea costumul ala de blugi din material local, blugizat, avea niste ochii albastri pronuntati, facea constant glume in mijlocul grupurilor de fete adunate cioarda in jurul lui si al gramezilor de ardei verzi si rosii, si alea rideau cu grade diferite de intensitate, in functie de conjunctura si de caracterul personal (mi le aduc aminte pe Narcisa si pe Carla rizind sanatos, in timp ce Joanne doar zimbea, dar asta ma facea sa o plac si mai tare, pentru ca parea enigmatica).

Dar asta nu e totul. Chiar nu cred ca v-ati inchipuit ca nutream ginduri ascunse (si complet nesanatoase, cum unii dintre voi ati fi tentati sa conchideti) pentru Sorin Busuioc numai pentru motivul ca avea blugi si geaca. Sau ochi albastri. Nici pomeneala. Ce fierbea in mintea mea era invidia: Sorin era unul dintre cei mai prolifici propunatori de probleme la "Gazeta Matematica", un monstru sacru pentru mine. Ani de zile am vrut sa il intreb cum de ajunsese el la statutul asta si mai ales sa imi explic cum de unul care vine cu asa “cool stuff” (avea idei formidabile uneori) nu era si un rezolvitor de exceptie. Dar m-am luat cu altele si nu am aflat raspunsul (unul dintre motive fiind ca nu am pus intrebarea). Pe vremea aia, existenta mea era garantata de citeva elemente fundamentale: aer, apa, alimentatie, somn, "Gazeta Matematica". A-ti vedea numele tiparit acolo, fie ca propunator fie ca rezolvitor de probleme, era Muntele Everest pentru mine. Eu nu am reustit niciodata sa ajung nici pe Moldoveanu (m-am oprit la 150 metru de virf, obosit si enervat de atita urcat fara noima, intr-o paradigma care e o reflectare destul de buna a vietii mele: being there but not quite there), dar altii au reusit.

Deci ca sa recapitulez, si sa raspund provocarii lansate de Rodica la Cafeneaua “Poliglotul”, pentru mine cind spui Cernele, spui Sorin Busuioc in blugi si geaca; cind spui Sorin, spui "Gazeta Matematica", cu copertile alea gri, facute din hirtie de proasta calitate, reciclata; cind spui "Gazeta Matematica", spui… “Newmaaan” il aud pe Cosmo Kramer strigind, din locasul permanent pe care si l-a facut in mintea mea, si ma opresc, cu senzatia certa ca am vorbit prea mult.    

Nota Explicativa (era sa zic disclaimer): Tot ce ati citit mai inainte e adevarat. Cum tot atit de adevarata e povestea muncii agricole pe care am facut-o in armata, in Balta Brailei. Pentru mine aia a fost "Premiul Oscar pentru Cea Mai Stupida Munca Voluntara in Agricultura" (pe scurt C.M.S.M.V.A.). Era prin noiembrie tirziu, pamintul era bocna de ger, crivatul musca tot ce se misca pe deasupra pamintului si uneori si ce se baga prin pamint si se oprea mai pe la suprafata, iar noi, soldatii teristi din compania de transmisiuni de la regimentul nu mai stiu care din Bucuresti, ne tiram prin Balta Brailei, infasurati in mantalele alea verzi de postav care se faceau ca tablele la frig, si nu ne tineau de cald, dar in schimb ne faceau sa aratam ca niste gindaci mari, verzi, fiorosi (ma rog, eu nu aratam asa fioros, eu paream mai mult mincat de mantaua pe care o purtam, ea era gindacul). In spatele nostru se miscau mistretii, dar nu ca sa ne atace (cine dracului si-ar fi infipt coltii in bucati de table pe picioare), mai mult de curiozitate, sa vada de pe ce planeta veneam (noi stiam ca veneam de pe planeta "Emil Bobu", dar nu puteam sa comunicam in limba "mistreta"). Dar despre viata de soldat, in alt post...