Practica Agricola si Gazeta Matematica

Daca as fi avut pe unul sa imi puna teava pustii in ceafa, aratindu-mi capatul rindului, probabil ca as fi sfirsit-o mort, cu creierii risipiti pe pamint, intr-o floare de gelatina cognoscibila. Daca mi-ar fi pus la capatul rindului un cofer plin de cocosei de aur si un pasaport pe numele meu cu destinatia Nice, France, probabil ca as fi ales un post de inginer la sectia de planificare, I.S.H. Focsani. Daca as fi fost condamnat la moarte pe motive de lene muncitoreasca de un tribunal popular revolutionar, orice doctor ar fi produs un certificat medical, pus in fata unei evidente medicale fara dubiu ("paralizie indusa de tarla cu sechele de lunga durata la nivel mental"), si mi-ar fi comutat pedeapsa capitala la inchisoare pe viata, fara posibilitate de parola.

Pentru ca eu, fizic si mental, hormonal si genetic, nu am fost facut pentru “munca voluntara in agricultura si industrie.”

Pentru ca pus in fata rindului lung cu struguri, ardei, porumbi, ceapa, usturoi, pepeni, si mai stiu eu ce, corpul meu reactiona intr-un mod total nebalansat: picioarele mi se muiau, pulsul mi se accelera, pupilele se dilatau, ochii mi se incetosau si eram  gata sa lesin, atunci si acolo. Iara daca nu lesinam, ma tiram in agonie, mereu in urma alorlalti, mereu uitindu-mi cu disperare la toti colegii mei carind tantosi, cos dupa cos pline ochi cu legumele si fructele patriei, desertindu-le victoriosi in remorca tractorului care astepta cuminte, ruginit si resemnat in nesfirsirea tarlalei, in timp ce tractoristul la volan se scobea in dinti si trintea cite-un "Ia uite al dracului de neamt!" in timp ce citea “Nietzsche simplificat, pentru lucratorii din agricultura”. In timp ce eu eram tinta permanenta a tovarasilor de la partid (aia cu parul dat cu briantina si mai destepti decit toti, vorba lui Tibi), care strigau la mine diferit in functie de virsta si starea sociala: “Haide, mai elevule, haide mai Georgescule! Cu tine terminam culesul la anul, pe vremea asta!” sau “Haide, bai soldat! Soldat Georgescu, ce mama dracului te misti ca ochiu’ mortului? Misca-ti basaul, soldat, ca ne-apuca iarna pe tarla si ne maninca mistretii!” sau “Tovarasu’ inginer Georgescu, ce naibilor, domn’le, toti colegii dumitale sunt in fata si 'mneata ramii mereu la coada. Se poate, to’asu’? Ce exemplu dam la oameni? Un pic de elan, to’asu’, ca altfel ne apuca Anul Nou aici!” In toate admonestarile adresate mie, revenea obsedant ideea timpului de lunga durata (luni de zile?) pina la completare sau, mai pe scurt si americaneste, ETA ("estimated time of arrival")

Din punctual asta de vedere situatia e clara ca un cristal. Ceea ce e mai putin clar e noianul de senzatii pe care le-aduce boarea trecutului de practicant agricol, senzatii pe care incerc sa le apuc de-o aripa, cum ar zice un poet pe care vi l-as identifica daca l-as stii si daca i-as fi citit poeziile. De exemplu, cind ma gindesc la practica de la Cernele, ma gindesc la Sorin Busuioc. Mai précis, la costumul de blugi si geaca al lui Sorin. Care de fapt nu era facut din material veritabil de blue-jeans (nu uitati ca eram generatia de dinainte de blugi, pe care o salut inca o data, credincios bardului oltean!), si nici nu era exact croiala care o vedeam prin filme (in “Cowboy-ul de la miezul noptii” cu Jon Voigt si Dustin Hofman), dar pentru mine era impresionant – slabut cuvint, il inlocuiesc cu “cerul si pamintul”.

Pentru ca eu nu prea aveam haine “cool”, din trei motive: ai mei parinti erau saracuti si pensionari, desi nu atit de nevoiasi incit sa nu poata sa imi ia niste haine mai ochioase; ai mei parinti erau batrini si cam in afara lucrurilor, si pe ei ii sarisera la invatamintul de partid cind invatau masele de oameni ai muncii cum se pronunta si ce asteptam de la cuvintul “cool”; last but not least, cind ai parinti batrini si fara cunoasterea cuvintului “cool”, e recomandabil sa fii tu mai istet – recomandare pe care eu insumi nu am urmat-o, ba chiar nici nu mi-a trecut prin minte ca ar exista.

Oricum (anyway), ca sa revenim la firul povestirii: Sorin avea costumul ala de blugi din material local, blugizat, avea niste ochii albastri pronuntati, facea constant glume in mijlocul grupurilor de fete adunate cioarda in jurul lui si al gramezilor de ardei verzi si rosii, si alea rideau cu grade diferite de intensitate, in functie de conjunctura si de caracterul personal (mi le aduc aminte pe Narcisa si pe Carla rizind sanatos, in timp ce Joanne doar zimbea, dar asta ma facea sa o plac si mai tare, pentru ca parea enigmatica).

Dar asta nu e totul. Chiar nu cred ca v-ati inchipuit ca nutream ginduri ascunse (si complet nesanatoase, cum unii dintre voi ati fi tentati sa conchideti) pentru Sorin Busuioc numai pentru motivul ca avea blugi si geaca. Sau ochi albastri. Nici pomeneala. Ce fierbea in mintea mea era invidia: Sorin era unul dintre cei mai prolifici propunatori de probleme la "Gazeta Matematica", un monstru sacru pentru mine. Ani de zile am vrut sa il intreb cum de ajunsese el la statutul asta si mai ales sa imi explic cum de unul care vine cu asa “cool stuff” (avea idei formidabile uneori) nu era si un rezolvitor de exceptie. Dar m-am luat cu altele si nu am aflat raspunsul (unul dintre motive fiind ca nu am pus intrebarea). Pe vremea aia, existenta mea era garantata de citeva elemente fundamentale: aer, apa, alimentatie, somn, "Gazeta Matematica". A-ti vedea numele tiparit acolo, fie ca propunator fie ca rezolvitor de probleme, era Muntele Everest pentru mine. Eu nu am reustit niciodata sa ajung nici pe Moldoveanu (m-am oprit la 150 metru de virf, obosit si enervat de atita urcat fara noima, intr-o paradigma care e o reflectare destul de buna a vietii mele: being there but not quite there), dar altii au reusit.

Deci ca sa recapitulez, si sa raspund provocarii lansate de Rodica la Cafeneaua “Poliglotul”, pentru mine cind spui Cernele, spui Sorin Busuioc in blugi si geaca; cind spui Sorin, spui "Gazeta Matematica", cu copertile alea gri, facute din hirtie de proasta calitate, reciclata; cind spui "Gazeta Matematica", spui… “Newmaaan” il aud pe Cosmo Kramer strigind, din locasul permanent pe care si l-a facut in mintea mea, si ma opresc, cu senzatia certa ca am vorbit prea mult.    

Nota Explicativa (era sa zic disclaimer): Tot ce ati citit mai inainte e adevarat. Cum tot atit de adevarata e povestea muncii agricole pe care am facut-o in armata, in Balta Brailei. Pentru mine aia a fost "Premiul Oscar pentru Cea Mai Stupida Munca Voluntara in Agricultura" (pe scurt C.M.S.M.V.A.). Era prin noiembrie tirziu, pamintul era bocna de ger, crivatul musca tot ce se misca pe deasupra pamintului si uneori si ce se baga prin pamint si se oprea mai pe la suprafata, iar noi, soldatii teristi din compania de transmisiuni de la regimentul nu mai stiu care din Bucuresti, ne tiram prin Balta Brailei, infasurati in mantalele alea verzi de postav care se faceau ca tablele la frig, si nu ne tineau de cald, dar in schimb ne faceau sa aratam ca niste gindaci mari, verzi, fiorosi (ma rog, eu nu aratam asa fioros, eu paream mai mult mincat de mantaua pe care o purtam, ea era gindacul). In spatele nostru se miscau mistretii, dar nu ca sa ne atace (cine dracului si-ar fi infipt coltii in bucati de table pe picioare), mai mult de curiozitate, sa vada de pe ce planeta veneam (noi stiam ca veneam de pe planeta "Emil Bobu", dar nu puteam sa comunicam in limba "mistreta"). Dar despre viata de soldat, in alt post...