Avertizare: toate întâmplările și personajele din postare sunt imaginare, iar orice asemănare cu fapte sau persoane reale este pur întâmplătoare.
Voi cei care citiți aici și acum (hic et nunc - citat latin care ilustrează cât este de cult postatorul), fiți sinceri și răspundeți până la capăt întrebării: cum v-ați simți într-o clasă cu colegi genii, cei mai buni la matematică din țara și generația voastră, când cea mai bună performanță a voastră în domeniu să fie că nu ați rămas corigent. Vă spun răspunsul meu: PROST. Sigur, după momentul de sinceritate cu sine, orice ființă dă fuga să-și găsească alibiuri: ba că una, ba că alta, ba că iubea aceeași fată cu profesorul de mate și evident că bărbatul din bărbatul diriginte rivaliza cu bărbatul din băiatul neștiutor de prea multă carte, iar arma la îndemână era să-l facă să se simtă dobitoc, dar evident orice explicație, adevărată sau nu, nu schimbă fondul problemei. Adolescentul se simțea Prost.
Rivalitatea între doi bărbați la inima unei femei este comică și exclusivă: fiecare încearcă cu mijloacele pe care le are la dispoziție să-și înlăture rivalul. De exemplu, înaintea unui examen important profesorul o cheamă pe mama rivalului și-i spune că odrasla după ce că nu vrea să se tundă 0 (zero), mai este și "ignorant" încât cea mai bună soluție pentru a evita picarea examenului este mutarea la un liceu industrial mai accesibil. Ce face un părinte responsabil într-un astfel de caz: își tunde odrasla la 0 și-i aplică o corecție fizică de o ține minte toată viața. Paternitatea e mai tare și riscă, îl lasă în ciuda sfaturilor primite să dea examen la liceul de elită. Culmea, împotriva previziunilor, loaza se clasează în primii 30 și cum se face o clasă de elită în ordinea mediilor, se trezește și special de mate. Inamicul nefiind înlăturat/nimicit, războiul continuă dintr-o bancă montată special ca un fel de izolator sau carantină în care este surghiunit adolescentul. Acesta n-are încotro și să nu zică mamițica că el nu merge la nicio olimpiadă, se duce unde pare mai ușor și parcă i se îndemână...la limba și literatura română. E deja clasa a 12-a sau ceasul al 12-lea: toți colegii se fac ingineri, doctori, chimiști, meserii din care mâncai cel puțin o coajă de pâine, ori cu cai verzi pe pereți, scriitor de duzină, ziarist propagandist de provincie, mureai de foame. La ultima ediție a olimpiadelor naționale la care puteau participa, colegii se califică triumfător la naționale: mate, chimie...iar adolescentul frustrat la română. Suntem deja în vacanța de primăvară când se țin olimpiadele naționale, cu doar puține luni înaintea marii încercări de la orizont: admiterea la facultate. Toți olimpici elită din urbe se întâlnesc în gară să ia trenul către orașele care organizau faza națională. Ajuns în gară singur (nu se prea omorau mulți să participe la limba româna, ce e aia), adolescentul vostru (nu al meu) întâlnește grupul compact condus de profesorul Antrenor. Frustrările și deznădejdea îl cuprind: ce faci, unde te duci inconștientule? Mai ai două luni până la admitere și tu pierzi timpul în timp ce colegii tăi fac performanță. Atunci, ia o hotărâre cotitură, aș putea spune epopeeică: face stânga împrejur, dă dracu' biletul de tren și pleacă acasă să învețe cât o mai putea să se facă și el inginer. Își sună disperat la telefon un prieten și coleg drag, strălucit la mate și fizică și îl imploră: bă, fă și cu mine ceva la mate și fizică că sunt cam bou. Colegul (recunoștință veșnică) îi face hatârul și-l ajută pe ultima sută de metri. Mai mă urmăriți sau v-ați plictisit deja?
Curaj, curaj, dar prost să fii, nu dai la București, ci încerci și tu marea cu degetul și dai admitere unde e mai aproape și nu vin numai genii. Examenul vine, trei zile de foc...emoții puține, ce-am avut și ce-am pierdut dacă sunt prost, nelămurire dacă a făcut sau nu. Trec zilele și se afișează rezultatele: tânărul se duce să le consulte, începe cu picații, surpriza mică, nu e acolo, începe cu admișii: surpriza mare, a trecut de jos în sus de jumătate și nu s-a regăsit. Continuă, lista mai are câteva nume și se termină. Sigur e o greșeală și nu s-a văzut. Reia cu privirea...tot nu. Se uită sus, la podium, primii trei. Surpriza cea mai mare: e argint, adică a intrat al doilea. Fericirea îl îmbată, privirea i se tulbură de mândrie când vede că colegul geniu care îl ajutase e mai jos în listă. Incredibil! Atunci își spune în barbă (deși nu poartă): băi, eu nu sunt atât de prost precum credeam.
Din acel moment am devenit deștept, șef de promoție (am făcut schimb de locuri cu cel care intrase primul) și așa am ținut-o până acum.
Morala: nu oricine care îți vrea răul, reușește. Așa poți deveni deștept de frica profesorului.
P.S. Povești de tot hazul, inventate sau nu, despre gelozia dintre un profesor și elevul lui, altă dată. Dacă mai vreți.
Asta mi se pare cool (sa ma inglezesc si eu un pic ca Tibi) ca putem afla unii despre altii lucruri la care nici nu ne gândeam atunci. Eram prea paraleli si asta mi se pare foooarte tare daca continuam sa postam: vom descrie același lucru, sfârșitul anilor '70 din perspective diferite: al băiatului frustrat că e scund, dar invidiat fără să știe, de cât de deștept și ager la minte este, de cel frustrat că nu le are la mate, dar invidiat că aleargă fetele după el, de cel frustrat că e mai plinuț, dar invidiat în secret de cât de agil este și la baschet și la spirit, de rățuștele urâte care s-au transformat în lebede frumoase (aici nu nominalizez dar aștept postările fetelor, hai curaj).
ReplyDelete