Dar liceul nu a insemnat numai olimpiade. Liceul a fost mult mai mult de atit: literatura clasica pe care o citeam (Doamne, ce plictisitor mi s-a parut Proust); filozofia pe care incercam sa ma conving ca o inteleg (sigur ca da, Platon, ce e mai simplu decit Platon?); saruturile pe care le-am tot visat dar nu le-am avut niciodata (in timp ce toate fetele roiau in jurul unui individ care e acum patronul firmei Polisea); solutiile de matematica simple si elegante pe care le gasea mereu el, tot timpul el, individul cu mintea mai iute ca a tuturor, care pe deasupra juca si baschet mai bine decit toti; articolele inconsistente ca o macaroana fiarta pe care le scriam la revista "Licariri"; discutiile nesfirsite despre dictatura si sex (intotdeauna in ordinea asta si cu accentul pe ultimul subiect) cu prietenul meu din alta clasa de liceu... Si multe multe altele.
Si apoi a venit socul. Revelatia ca am ramas prins intr-un trecut pe care il glorificam poate din spaima de a-l pierde. Cind am emigrat in Canada, am pierdut totul. Am platit pretul cerut pentru a recistiga totul. Am vazut lumea dintr-o perspectiva noua. Pentru ca dintr-odata devenisem un "oarecare". Un individ fara trecut, sau mai bine zis cu un trecut complet nesemnificativ pentru oamenii din tara noua. Nu e nimic mai eliberator decit sa fii un oarecare. Cioran era incintat sa petreaca timpul cu ratatii, pentru ca se simtea eliberat intr-o lume de oameni neinhibati de teorii si precepte, respirind gindul liber, fara friuri academice. Eu m-am simtit eliberat intr-o lume in care nu mai eram dator sa actionez si sa realizez in acord cu un trecut care obliga. Si am inceput sa privesc la trecut cu ochi critici. Dar si nostalgici. Pentru ca cum bine zicea unul dintre noi deunazi, a fost tineretea mea.
Tineretea noastra, iubiti colegi de liceu. Ce s-a intimplat zilele astea e unic. La inceput am privit cu detasare schimburile voastre de mesaje. Si cind mi s-a parut ca devin comune, amenintate de diluare, am simtit nevoia sa introduc un punct de vedere diferit. In care inca cred cu tarie, asa cum respect cu tarie punctele de vedere opuse. Zicea bine Tibi: "Agree to disagree." Apoi m-am temut ca am facut o greseala, ca am introdus o nota stridenta intr-un cor armonios. Efectul a fost neasteptat: angajarea totala pe care am simtit-o de la voi toti, dorinta adinca de comunicare, de polemica constructiva, intensitatea schimburilor de mesaje, m-au impresionat si mi-au trezit un sentiment amestecat de mindrie, camaraderie, si umilinta.
Sa fi fost spiritul Craciunului care a condus mina lui Carmen sa scrie primul mesaj, urmat de alte si alte mesaje? Eu cred ca da, chiar daca sint un pacatos nedus la biserica. O fi asa, nu o fi asa, dintr-o data simt ca clasa 12B, promotia 1979, Liceul Nicolae Balcescu nu e o clasa oarecare. Daca simtiti ca mine, scrieti-va gindurile. Orice comentariu e binevenit. Nici o idee nu e rea. Nimic nu e exclus. Aveti toti minti scocioritoare, aveti toti stiluri excelente de scris. Unii dintre voi ati scris carti, ori articole stiintifice, altii ati luat doctorate, altii ati batut lumea in lung si in lat, altii sinteti cititori pasionati, oameni cu o cultura generala de invidiat. Printre voi sint poate unii (ca mine) care au produs numai anecdotica de bucatarie.
Iar daca e sa umplem blog-ul asta cu gindurile noastre, sa nu uitam ca cumintenia gindului e propice doar somnului. When it comes to thinking, the sky is no limit.
Spiritul Craciunului ? Si eu ma bucur ca da !
ReplyDeleteDesi nu sunt adeptul preceptului « God has a plan fur you ! », ci mai degraba cred ca « God gives us any templates we need, we just have to fill in all the available chapters the best way we can. ». Si iata ca am inceput sa conlucram – cu entuziasm, simt eu, si cred ca nu e doar wishful thinking – la a umple si acest(e) capitol(e).
Probabil unul din cuvintele cheie este conlucrare (cu toata pleiada lui de sinonime si sensuri : colaborare, comuniune asumata, eforturi depuse din toata inima pentru a realiza ceva impreuna,...). Un concept de care am fost privati si pe care cu totii l-am invatat in mod natural, mai mult sau mai putin intuitiv in efervescenta copilariei si adolescentei, mai mult sau mai putin constient sau fortati de imprejurari mai tarziu, dar fara ca dascalii nostri sa ni-l fi insuflat cu tarie, cum poate ar fi fost mai bine. Nu scriu asta cu vreun repros, pentru ca au fost si ei, din pacate, « oameni sub vremi » intr-o perioada in care « societatea » era cea mai buna (plan « batut in cuie ») si indivizii trebuiau crescuti si formati (mai degraba formatati) sa se potriveasca in locurile planificate (« Another brick in the wall » a aparut in perioada intr-adevar intunecata a « stagiului militar » - you, ga’ls have no idea – dar eram pregatit oarecum de auditiile la Mimis Cassidis – Animals, The Dark Side of The Moon, Wish You Were Here).
De aceea probabil mai degraba ni s-a insuflat un spirit de competitie prost inteles, nici macar emulatie, nu mai vorbesc de coopetitie (bine, asta e un termen mai nou, nu aveau de unde sa il stie ;) ). Nu ca ar fi fost rau (desi uneori capata accente acerbe, depinde de cine « turna gaz pe foc »), ci pentru ca – de multe ori m-am gandit si cred ca nu gresesc prea mult – a inabusit adesea dorinte de prietenie, sentimente spontane, venite din imboldul firesc de a-i cunoaste pe ceilalti, din intuirea calitatilor reale ale fiecaruia (ca orice adolescenti, mai cautam sa ascundem din ele, mai ales cand « expunerea » genera reactii cu tonuri si registre diverse).
Inca o data, nu pot decat sa ma bucur ca a revenit intr-unul din primele planuri capitolul « Colegialitate », cu trimiteri catre « Prietenie » si « Cunoastere ».
Nu va speriati de prea multele paranteze, e deformatie profesionala! O sa ma sperii insa si eu cand o sa incep sa folosesc din cele patrate si acolade (integrale si sume nu am pe tastatura).
La cererea autorului postului, pentru a-i da posibilitatea de a-si "repera onoarea jurnalistica", citez textul trimis anterior pe mail.
ReplyDeleteDom’le, singurul lucru care nu prea-mi place pana acum la blog e publicitatea “mascata” : ba pentru firma Polisea, ba pentru Dan (aici masca a fost foarte transparenta, indiciul fiind dat de treaba cu firma), ba pentru un « individios » care cica era bun si la mate si juca cel mai bine baschet. Am fost noi colegi cu Ghita Muresan ? (m-am uitat din nou la poze da’ poate iese din ele “prea in sus”).
Nu e nicio problema pentru mine daca se deschide o postare noua « Frustrari », dar nu profitati de faptul ca nu o sa ma uit acolo si sa postati poze de-ale mele cu mustati lungi, cu degete in V deasupra capului sau sfrijit si pe urma sa va radeti fara sa stiu eu.
;)
PS Pentru cei care a plecat mai demult si nu m-ai sânt la curent, Academi-a nea simplificat vietile si n-ea lasat sa scriem nici-o fara linuta daca vrem.
This comment has been removed by the author.
ReplyDeleteÎn spiritul adevărului: "Ce ceață deasă, vai, ce ceață deasă...". Ai omis tocmai "vai" care e fundamentul construcției epice.
ReplyDeleteVreau să spun că mă simt bine pe blog...și parcă fac injecții cu anaaslan :), iar cei 33 de ani de la momentul fazei, mi se par doar 33 de ieri. Hai să vedem cât o ținem așa..
Bine zis, Dane! Nevasta-mea zimbeste cind ma vede iar bagat pe blog si raspunzind la email-uri, dar cum zici tu, ma simt formidabil de bine, de parca calatoresc inapoi in timp. L-am contactat si pe Sorin Busuioc, i-am zis ca suntem intr-o efervescenta formidabila pe web - si-o fi zis in gindul lui: "Trebuie sa fie stresul, saracul de el! Nu e usoara viata in tara asta." Dar stai sa vezi cind intra si el in sarabanda asta a comunicarii. Sper sa ne tina, frate!
ReplyDelete