Profesorul de Engleza, Tenisul si Eu

Printre dascalii care formau corpul profesoral al Liceului Nicolae Balcescu era unul care statea aparte, atit de diferit de modelul normal al unui profesor de liceu incit erai tentat sa il tratezi ca pe un coleg mai mare. 

Profesorul Eduard Mossang era un tip deosebit, prin nume, prin infatisare, prin comportament. In primul rind numele: Mossang. Partea comica este ca ani de zile m-am intrebat, sub influenta gerunziului din engleza, de ce il chema Mossang si nu Mossing? Parca suna mai englezeste Mossing, nu? Si corect grammatical, pe deasupra.

Apoi infatisarea. Nu cred ca avea treizeci de ani pe vremea aia si era parca dublura Beatles-ilor, cu parul lung, stilul ironic, accentul britanic pe care il etala in timpul lectiilor de engleza. Mi-amintesc ca il intilneam pe holurile liceului purtind sub brat catalogul ala urias, maro, si parca ceva imi parea in neregula. E ca si cum l-as fi vazut pe Paul McCartney cu o servieta de functionar, plina de hirtii cu note contabile. De cite ori imi incrucisam calea cu a lui, iar eu articulam corect si tare un "Buna ziua, to'asu' profesor!", Mossang se uita la mine surprins parca si imi raspundea cu o voce pe care si-o forta sa fie guturala, gijiita: “Salut Heorhescule!” Reactia mea de nataflet, dupa ce rideam ca prostul in ciuda senzatiei de discomfort la gluma, era sa ma intreb daca asa s-o fi pronuntind numele meu in engleza, cu “h” in loc de “g(i)”?

Profesorul Mossang avea lectiile interesante. Era genul de clasa in care se prindea  ceva de tine inainte de a suna de pauza. La ailalti profesori faceai semne prin carti sau scriai note in caiet, ca sa repeti mai tirziu, acasa. Orele lui erau mai mult ca o lectura din timpul facultatii. Erau "cool" si fara presiunea dictonului "daca nu invatati, va tin in extemporale." In plus, profesorul Mossang vorbea ca un englez get-beget ("get" si "beget" ca in romaneste, nu ca in engleza). Adica asa simteam eu pe vremea aia, comparind felul cum folosea el limba bardului Bill (profesorul suna ca actorii din piesele de teatru ale BBC-ului date pe post marti seara) cu felul in care se exprimau alti profesori de engleza. La el “r”-ul se facea moale si se spargea frumos de cerul gurii, innecindu-se intr-un hiatus sonor, in timp ce la colegii lui de catedra, cu accentul exersat in lungile clase de dupa amiaza de la Facultatea de Filologie si Limbi Straine, “r”-ul se lovea ca un bezmetic de toate zidurile gurii dar raminea intreg, cu mindria literei latine care se vrea ascutita, coltoasa, rezilienta ca o legiune romana. Dar nu asta m-a impresionat la el si nu pentru asta il tin minte. Il tin minte pentru ca profesorul Mossang era, ca si mine, un impatimit dupa tenis.

*

In curtea mare a liceului erau doua terenuri de tenis. Adica mai bine spus erau marcajele cu var alb pe asfalt a doua suprafete in forma de terenuri pe care se putea juca tenis. Din cauza ca nu exista nici o ingraditura in jurul spatiului de joc, daca unul arunca cu mingea mai tare si adversarul nu o returna, mingea calatorea ca o naluca cel putin o suta de metri inainte de a se opri in gardul din spate, de linga sala de gimnastica. Datorita faptului astuia se intimplau doua lucruri:

1) Cei care jucau cu spatele catre sala de gimnastica trebuiau sa fie intr-o forma fizica deosebita, pentru ca adaugau citiva kilometric buni la joc, necesari ca sa adune mingile care zburau ca nebunele inspre gardul salii.

2) Profesorul Mossang juca intotdeauna cu fata inspre sala aia nenorocita, cu spatele la treptele masive de piatra care duceau spre platoul de sus, de unde directorul Andrei, urmat mai tirziu de directorul Pribeanu, obisnuiau sa ne imparta premiile de sfirsit de an.

Eu am jucat tenis cu Mossang o jumatate de ora o data (si numai pentru ca nu era altcineava disponibil prin preajma) si in timpul asta nu m-a scos din “Haide ba, Heorhescule, loveste-o cu putere! Ouch... Precizia, precizia, Heorhescule!” Cert e ca pe vremea aia nu contam la tenis. Favoritii lui erau doi indivizi cu an mai mari decit mine: am sa ii numesc pe unul Quentin si pe altul Tarantino, spre disperarea oricui care se asteapta sa afle cine dracului erau astia doi cu doua nume iesite din unul taiat in jumatate, si ala exotic. Amindoi au ajuns doctori (de-aia folosesc aici "nume de scena" dupa preceptul "despre doctori numai bine") dupa ce au intrat la electromecanica si au renuntat dupa primul an (sa fi fost electromecanica un an pregatitor pentru medicina?) si amindoi jucau tenis cu profesorul Mossang, in curtea liceului, in timpul pauzelor sau dupa scoala.

Quentin era tipul hotarit, care cind intra pe teren, nu vedea decit tenis. Ce imi placea la el era mersul, cu labele picioarelor indoite spre interior cind punea pasul. Eram impresionat pina la adoratie de calcatura strimba a lui Quentin. Pasul ala in unghi ii dadea prestanta, il facea parca sa arate si mai tare a jucator de tenis. Noi ceilalti, care mergeam drept, correct, eram majoritatea, si majoritatea nu are prestanta. Domnule, si lovea Quentin asta niste mingi puternice si centrate, de pina si acum ma intreb ce s-ar fi intimplat daca ar fi avut sansa sa traiasca intr-o tara europeana mai acatarii, Andorra sa zicem, si sa aiba access la toate turneele pamintului!

Tarantino avea un fizic aparte, era foarte dezvoltat in bust (cred ca era inca in crestere pe vremea aia), si nu prea avea mutra unui jucator de tenis. Avea o fata aspra, o privire persiflanta, si te naucea cu ochii mai mult decit cu racheta. Tarantino si Mossang cistigau pe rind unul la altul, in timp ce nimeni nu il invingea pe Quentin. Uneori, in febra jocului, si mai ales in timpul meciurilor de dublu, mai auzeam cite un "Tu, Edi!", "Eu, Edi!" sau "Ce faci, mai Edi?", si suna ca un sacrilegiu. Quentin era un tip la locul lui, tacut si retinut. Genul omului hotarit care nu se risipeste in cuvinte. Tarantino in schimb se exprima liber pe teren, dar nu neaparat numai in joc. Citeodata injura tare cind nu ii iesea vreo lovitura, si ii scapa de fata cu profesorul. Iar eu ma speriam de ce tocmai auzisem, asteptindu-ma sa il vad pe Mossang ca il ia deoparte, ii trage un perdaf si il trimite apoi sa se tunda chilug.

Asta era pedeapsa suprema in timpul liceului, tunsul "la zero". De care eu am scapat, Tarantino a scapat, dar Edi Motateanu, bunul meu prieten de la "D", nu a scapat. Dar despre asta, intr-o epistola viitoare.

Nota: Dupa publicarea postului, am primit de la Raluca un set de fotografii cu profesorul Mossang in excursie cu elevii la Londra, in 2006. Fiica ei a invatat engleza cu acelasi profesor cu care mama a invatat. Wow! Povestea asta ar merita un post separat... Ce zici, Raluca? 
Pozele sunt foarte reusite si, din motive de spatiu, pot sa public numai citeva. Multumesc pentru mesaj si poze, Raluca!