Dialoguri Socratice: Provocarea lui Dan Cherciu

[Dan Cherciu] Vă mai lansez o temă inspirată de Cristi: suntem mai proști decât străinii, am fi făcut față noi cei din 12B la o facultate faimoasă, să zicem Harvard, MIT sau Caltech? Doar închisoarea în care ne-am trăit tinerețea ne-a împiedicat să absolvim o astfel de universitate de prestigiu? Dacă da, ce ne lipsește față de ei, să nu avem aceleași realizări?

[Socrate]: Nu ai fi pus intrebarea daca nu ai fi stiut raspunsul.  

[A.C.Totu]: Asumptia generala pe care se bazeaza intrebarea lui Dan este aceea ca reusita sociala, colectiva, este garantata de nivelul de cunostiinte, iar nivelul de cunostiinte al colectivitatii este garantat de desteptaciunea individului. Din aceasta perspectiva un grup de douazeci de milioane de destepti  (romanii) ar trebuie sa constituie o natie desteapta (Romania), si concluzia asta logica ar trebui sa fie mai presus de orice dubiu. 

*

Succesul unei mase mari de oameni numita “natie” are foarte putin de-a face cu acumularea (cu ghiotura, invatatura fortzata gen "L.N.B") de cunostiinte, in timp ce datoreaza aproape totul spiritului de organizare de care e capabila colectivitatea respectiva. Daca ar fi sa ma gandesc la o paralela, as invoca comparatia dintre “modelul pompierului” si “modelul managerului de proiect.” Sa ma explic. Cei care lucrati in industria de software intuiti destul de bine ca una din diferentele importante dintre o companie cu produse de success si una care se chinuie sa impuste francul este data de “planificare pe termen lung (strategia) si executie pas cu pas, conform planului pe care l-am aprobat initial (tactica).” Asta se mai numeste si "game plan." Dupa multe job-uri pe care le-am avut in diferite companii construite dupa modelul  pompieristic, care practic inseamna “cand arde focul, sari si stinge-l”, am avut sansa sa lucrez, de vreo cativa ani buni, intr-o companie organizata in stilul “project management in toate”, pus in practica de un olandez obsedat de stilul nemtesc (sic!), organizat pana la cel mai mic detaliu. In compania asta am realizat mai mult ca niciodata ca planificarea constanta, care evita neasteptatul ("avoid the unexpected"),  e de o importanta extrema. Intre altele, pentru mine, ca software developer, ea se traduce imediat in notiunea de “solution design”. Design-ul  iti cere sa nu construiesti inainte de a intelege cum sa construiesti. Design-ul inseamna “masoara de cinci ori si taie odata”, sau si mai simplu "planificarea taiatului." 

La celalalt capat al scarii sta pompierul. Pompierul nu face design, pompierul face interventie “after the fact”, sau cu alte cuvinte “minimizeaza incidentul”, activitate care in majoritatea cazurilor se termina cu distrugerea daca nu totala, cel putin majora, a obiectului activitatii sale. Iar  daca pompierul e creativ si inventiv sub dogoarea incendiului, salveaza scaunele dar nu si masa cu candelabrele si cu farfuriile de portzelan, amintiri de la bunica.

Ponderea pe care o pun pe project management este cea care diferentiaza natiile. Unii prefera stilul pompieristic creativ, si se inghesuie de bunavoie intr-o barca decorata multicolor, bogata cultural, rasunand de muzica si veselie, "a Saturday night floating party" care pluteste sub vantul evenimentelor (o voi numi in consecinta barca “Voia Vantului”). Aici imi vin in gand cascadoria financiara si exhibitionismul organizatoric prin care au trecut grecii ca sa faca posibila Olimpiada din 2004. Lucrurile facute in ultimul minut. Graba ornatului mesei in timp ce oaspetii sunt in hol. In toate tarile imbarcate pe “Voia Vantului” se practica o asa numita “dezorganizare creativa”, in care deciziile se iau sub impresia momentului (sau sub voia vantului), de oameni destepti, absolventi de institutii de prestigiu, intelectuali de calibru, care in final aplica un fel de meteorologie politica ca sa prevada vremea  economicului de maine. Si aici imi vine in gand celebra replica a lui Nicholas Cage in "Weatherman", cand agasat de un coleg de serviciu care ii reproseaza ca previziunile lui sunt constant gresite, ii spune enervat: "It's wind, man! Blows all over the place."
Apropos de subiectul metereologilor economici (de factura galbreith-iana say keynes-iana, who gives a damn?) est-europenii, rusii si chinezii par fascinati de titluri academice, universitati de prestigiu, scoli de renume mondial. Jagiellonian University, Peking University, Lomonosov Moskowski University, Montessori School for  Ages 3 - 6 (btw, sunt unul dintre cei care cred in Internet University, but that’s another story for another time.) In aceste tari desteptaciunea este ca o intrecere atletica sau un concurs de frumusete: “Oglinda, oglinjoara, cine e al mai destept din tara?” La altii desteptaciunea e doar un mijloc sa iti atingi scopul, in timp ce la noi pare a fi un scop in sine.

Unul dintre lucrurile extraordinar de bune si in acelasi timp extraordinar de rele pe care il realizezi dup ce ai emigrat din Romania in Canada este asa numitul “dialog cu sistemul.” In timp ce in Romania dialogul cu sistemul este deschis, si functioneaza ca o negociere in toate, de la amenda pe care o iei pentru ca ai trecut pe rosu, la imprumutul de la banca, la costul operatiei “gratuite” la doctor, in partea asta a lumii sistemul este ca un magar batran, plictisit, agasant si incapatzanat. Din pricina asta una dintre bucuriile majore ale romanilor care emigreaza (“ne-am saturat de sloganul sunt om cu tine, esti om cu mine!”) se transforma dupa cativa ani in motiv de nemultumire adanca (“da-i in masa si pe-astia, canadienii astia sunt mai catolici decat papa!”) Ca sa fii o natie plina de succes trebuie sa ai dialogul cu sistemul inchis.  

Aproape noua ani de zile cat am lucrat la posta din Craiova, am avut o colega de birou, Mariana H., al carei barbat era un om extrem de descurcaret (acum individul este un businessman de prestigiu in dulce-amara urbe a Craiovei, dar nu ii dau numele, pentru ca Dan il stie.) Nevasta-sa se lauda permanent cu spiritul lui descurcaret natural (dupa revolutie spiritul ala a devenit talent de intreprinzator.) La un moment data Mariana se lauda cu mandrie: “Lui barbatu-meu nici un curcan de la circulatie nu a reusit sa ii dea pana acum vreo amenda, nici macar cand l-a prins cu 140 la ora. Dom’le are un dar extraordinar omul asta sa ii convinga sa il lase in pace, si la sfarsit se despart prieteni.” Asta a fost genul de revelatie socanta pentru mine. Pentru ca eu am fost intodeauna natafletzul care platea amenzile politistului, pentru ca politistul era legea, iar legea era procesul de control suprem in sistemul nostru social (in ciuda faptului ca Tibi s-a ocupat cu lucruri mai serioase decat mine, analogia asta o fac mai mult pentru el: procesul de control la care ma refer aici este “the operating system”.)

O alta revelatie, care a fost mai mult o suferinta pe termen lung, a fost neputiintza mea innascuta de a folosi limba romana in conversatie. Adica, daca luam ca exemplu multitudinea de optiuni pe care o ai cand te adresezi unuia (“tu”,”matale”,”dumneata”,”dumneavoastra”, etc.) devine extrem de dificil sa alegi apelativul corect sub presiunea momentului. Iar cand trebuie sa saluti ("Buna ziua","Salut","Va salut","Sa traiti", "Saru' mana", etc.), te incearca aceeasi confuzie. Ai prea multe posibilitati de a esua din cauza nestandardizarii apelativelor sau saluturilor in limba romana. Lipsa de standardizare inseamna dezorganizare, iar dezorganizarea lasa loc interpretarii creative. Iar eu am esuat neincetat la capitolul asta, ca de exemplu atunci cand am venit din Franta, proaspat dupa un curs de calificare in noile centrale telefonice Alcatel, si i-am zis “Va salut, dom’ director!” directorului meu de la posta. Ala, desi era numai cu vreo zece ani mai in varsta ca mine, dar deja un om important in urbe, s-a intors brusc spre mine si mi-a trantit-o drept in fatza: “Tu imi zici mei va salut?” Am facut ochii mari si am ingaimat o scuza lamentabila (pe el nu aia l-a muiat, ci sperietura pe care mi-a citit-o in ochi), realizind ca facusem o greseala majora cand decisesem sa nu folosesc mult indragitul si atot-respectabilul “Sa traiti!” Prin contrast, in partea asta a lumii in care traiesc acum nu ai decat o singura posibilitate de adresare cand te adresezi cuiva: “you.” Pentru ca asa e procedura lingvistica lasata de intemeietorii tarii, prea formalii si prea plictisitorii englezi.

*

Ma pregatesc sa inchei acum cu un gand razletz. Peste tot sunt oameni destepti, dar sistemul e cel care face natia sa izbandeasca. Noi trebuia sa stim de multa vreme lucrul asta, de cand ciracii inventivi ai lui Decebal au fost infranti de amploaiatzii mai plapanzi, dar eleganti, ai lui Traian, care nu cred ca puteau dovedi pe daci la sabie, buzdugan sau ghioaga, dar stateau aliniati in cohorta romana, si inaintau numai cand le spunea comandantul sa o faca: toti in linie, toti in acelasi timp, la pas sincronizat, toti cu scuturile tinute deasupra capului, intr-o structura pe care o cataloghez clar in categoria “organizare necreativa.” Chiar amorfa.