Dialoguri Socratice: Provocarea lui Tibi

[Tibi] Lasand gluma la o parte, un prieten care a plecat prin '98 si e in Dollard-des-Ormeaux acum mi-a zis ca doi ani a trebuit sa stranga din dinti si sa munceasca pe rupte pana a fi considerat "canadian".

[Socrate]: Cunoaste-te pe tine insuti.

[A.C.Totu] Am sa incep cu o marturisire: dupa primul Dialogul Socratic, nu ma asteptam sa nu gasesc printre voi pe cativa care sa mi-o tranteasca verde in fatza: “Cine esti tu sa faci pe filozoful de doua paralele, judecand cu aer superior situatia din tzara pe care ai parasite-o de bunavoie, si nefortzat de nimeni? Si pe care acum o analizezi cu aer de cunoscator, care isi ia informatiile de prin ziare si din scurtele convorbiri telefonice cu rudele.” Si recunosc ca as fi fost complet dezarmat si fara replica in fata unei astfel de admonestari, din simplul motiv ca nu i-as fi gasit nici un cusur. Iar daca printre voi sunteti citiva care ganditi astfel, dar aveti delicatetea sa nu va exprimati critic la adresa mea, va dau dreptate. Nu am nici un drept sa-mi arog dreptul de judecator “in absentia”, iar daca o fac e numai din cauza gustului de analiza, care uneori  devine hiperactiv, ca o glanda care devine hipersecretiva.
Impins de acelasi gust bolnavicios al analizei, voi incerca acum sa adresez comentariul lui Tibi, legat de dificultatea de adaptare a prietenului sau in Canada.

In primul rand voi spune ca nimeni nu te accepta sau te rejecteaza drept “canadian”, cu o singura exceptie: tu insuti. Cei doi ani de zile pe care i-a pomenit prietenul tau, Tibi, probabil ca au fost anii necesari lui ca sa scrie in formularele de taxe anuale “Canadian” sub rubrica cetatenie, fara sa simta ca face un fals in acte. Aceeasi perioada de timp i-a fost necesara ca sa se duca la sectia de votare, si sa impinga balotul pentru un partid sau altul fara sa se simta ridicol. Iar doi ani de zile sunt departe de a fi suficienti ca sa ajungi sa vorbesti despre oamenii din tara de adoptie folosind apelativul “we” si in acelasi timp sa nu te simti un farsor. Eu inca simt lucrul asta. Sentimentul de impostor, foarte asemanator cu cel pe care il simtzi dupa ce ai rostit o fraza pompoasa. Dupa ani de trait pe meleaguri straine, este usor sa folosesti in conversatie “you”, dar ramane destul de dificil sa folosesti “we.” Mai ales cand vorbesti cu amici, colegi sau cunsocuti si discutia te aduce invariabil la o combinatie de genul “we, the Canadians”. De ce te simti incomfortabil, de ce te simti un impostor? Din mai multe motive: stapanirea limbi engleze nu te face automat un locuitor al spatiului cultural in care ai emigrat; succesul professional nu iti da automat senzatia de apartenenta la o comunitate  culturala si sociala; calatoriile cu pasaport Canadian nu iti arata o fata a pamantului facuta numai pentru tine, frumusetea stranie a unui cer inalt, boltit de stele pe care am vazut-o pe campia Calienilor Vechi, din judetul Vrancei; o casa cu doua etaje pe o strada unde toate casele au doua etaje nu te face un integrat in societatea in care ai ales sa emigrezi.

De ce nu te face? Pentru ca tu nu iti dai tie insuti acceptul.
Dar ce te face? Tu sa iti dai tie insuti acceptul.
Asta sa fie? Nu stiu.

[Socrate] Tot ceea ce stiu e ca nu stiu nimic.

[A.C. Totu] Simplul fapt ca romanii de aici vorbesc de “identitatea canadiana” este semnul unui complex pe care oamenii nascuti aici nu il au: pentru ca nimeni nu vorbeste de asa ceva. Tot ceea ce stiu si repeta este ca “we are not Americans.”

Si va mai marturisesc ceva: Romania e ascunsa adanc in noi, emigratii, e miezul ("the core") a ceea ce suntem, ce reprezentam, si ce gandim. Poate ca vorbim binisor engleza si franceza, poate facem glume reusite si ceilalti rad (testul de cunoastere al unei limbi straine este capacitatea de a provoca rasul cu vorbe de duh) dar cand rostim in romaneste simti diferenta dintre o rosie de sera, colorata artificial si fara gust, si o rosie de culoarea ca para focului, gustoasa si zemoasa, pe care a culegi direct din vrej. Asta e limba romana pesntru mine: rosia parguita din vrej, culeasa sub dogoarea soarelui de august.

Si inca ceva: chiar daca mai scapam un "oh-la-la" si "crap" in vorbire, nici unul dintre noi, cei de pe-aici nu va putea spune vreodata ca a incetat sa fie roman. E ca si cum ai spune ca ai incetat sa iti folosesti creierul ca sa gandesti, sau sa iti folosesti plamanii ca sa respiri, sau stomacul ca sa digeri.

Din punctul asta de vedere, si datorita faptului ca ma simt roman, poate veti fi mai intelegatori cu mine si cu analizele mele critice, care sper ca nu au ofensat pe nimeni.