Dialoguri fara Socrate: Raspuns la Provocarea Flaviei

[A.C.Tonu] Imi cer scuze pentru acest siretlic blog(ular) dar cand am incercat sa plasez comentariile mele la adresa provocarii Flaviei cu articolul lui Plesu despre dascali, sistemul mi-a trantit-o verde in fazta: nu poti sa pui mai mult decat 4096 caractere intr-un comentariu. Iar eu, care sunt gura mare si provocator de profesie, am realizat ca trebuie sa pun un alt post, care e de fapt raspunsul la provocarea Flaviei pe care o gasiti aici

Continutul articolului scris in "Dilema Veche" ma face sa reiterez anumite pareri pe care le-am aruncat initial prin blog si prin email-uri referitoare la paradigma “gulag de invatatura fortata” aplicata la scoala romaneasca de dinainte de revolutie. Cand citesti Andrei Plesu te astepti la o cupa de sampanie, in care stllul si ideile sunt ca bulele de aer care se inghesuie sa se ridice la marginea paharului, intr-o efervescenta creativa. De data asta, cel putin pentru mine, revelatiile pe care le impartasesete in coloana lui imi par destul de “common place” ca sa nu zic inconsistente, aducand mai mult cu un vin trezit, care a stat prea mult timp intr-o sticla fara dop. Si ma refer aici in special la ideea respectului reciproc intre professor si elev in scoala romaneasca si de aiurea.


In primul rand intreb: care relatie profesor-elev? Palma profesorului evocat de Plesu in articolul mai lung, neredat integral aici (care mi-aduce aminte de palmele grele ale unor anumiti dascali ai liceului nostru, sau sarcasmele acide dand in insulte ale unui anumit professor de matematica, care batran si nervos ca elevii lui nu prindeau matematica din zbor, ca Anton, the little weasel, nu gasise alta pedeapsa sa isi verse focul decat sa il trimita la tuns pe colegul meu Edi Motateanu, vinovat ca nu avea talent la geometrie) inseamna relatie? Poate sunt eu mai slab de minte, dar asta inseamna abuz: si fizic si psihic. Distrugerea increderii in sine a celui vizat. Ruinarea sistematica a ego-ului copilului. Suprimarea celui slab de catre cel puternic.
 

Respectul profesorului de catre elev? In ce lume? Adolescentii sunt creaturi nihiliste, rapace in dorinta lor constanta de a nega “establishment”-ul, si sunt asa pentru ca Dumnezeu sau natura ne-a facut asa. Probabil din dorinta reimprospatarii mentale a speciei, care altfel cade sufocata sub caftanul greu al repetitiei, al “status-quo”-ului ca model in viata. Probabil ca e foarte normal ca liceenii sa fie critici la adresa profesorilor, asa cum sunt critici la adresa parintilor. Pentru ca profesorii si parintii sunt primii adulti pe care ii vad in fata, acoperind aproape integral cu personalitatile lor mari, grele, ecranul prin care se uita la viata. Profesorii si parintii sunt adultii de test, pe care pot sa isi formeze dintii. They are the first bones to chew.


Iar faimoasa zicala romaneasca a “pusului burtzii pe carte”, la care se referea deunazi intr-un interviu un fost renumit profesor de-al nostru, acum profesor in alta parte, mi se pare de o simplitate dezarmanta, mioritica. Ce dumnezeu inseamna sa il pui pe unul cu burta pe carte? In primul rand, nu are nici un sens: daca sta cu burta pe carte, inseamna ca nu poate citi nimic, si a ajuns in situatia asta pentru ca a adormit, foarte probabil plictisit de continutul cartii. Apoi, daca asta e o figura de stil (si as zice ca este, nu?), nu se putea gasi un alt organ mai potrivit ca sa fie poarta de intrare a cunostiintelor? De pilda, fruntea (“l-am pus pe unul cu fruntea pe carte”) sau urechea (“l-am pus pe unul cu urechea pe carte”) Simplul fapt ca burta este aleasa ca sa fie “the entry point” pentru cunostiinte, spune destul despre perceptzia neamului nostru referitoare la importanta invataturii.


In articolul lui Plesu, profesorii par a avea dimensiuni monumentale, de eroi antici ai unui spatiu spiritual pierdut pentru totdeauna. In perceptia mea din anii de liceu, situatia se prezenta cam la fel: multi dintre profesorii nostri pareau extraordinar de destepti, indivizi impliniti professional, completi. La fel cu cei din facultate. Ei erau crema de pe tortul viziunii academice romanesti asupra lumii. Pundits and scholars. Scientists and gentlemen. Privind din alta parte a lumii si a varstei, sunt inclinat mai putzin sa dau prea mult credit exceptionalului ca patalama a corpului nostru de dascali. Si acum ii vad pe toti acum asa cum erau: niste oameni care aveau o slujba (buna), invatasera niste lucruri in tinerete pe care urmau sa le repete pentru restul vietii si nu faceau nici un efort sa isi acomodeze cursurile la vreme. Multi dintre ei nici nu pareau sa realizeze ca scoala insemna nu numai un abator de ego-uri rupte si cunostiinte bagate cu de-a sila, dar si un laborator de formare a personalitatilor. Iar daca am reusit sa ajungem oameni seriosi, cu personalitati rotunde (in sensul de “round minded”), nu cred ca datoram prea mult scolilor pe care le-am urmat, ci mai mult spiritului autodidact din noi. Cartilor pe care le-am citit si pe care nu ni le-au recomandat nici unii dintre profesorii nostri (prea ocupati cu disecarea obsedanta a riului/lacului lui Eminescu si partidului in toate al lui Beniuc), ambitiei profesionale (aici recunosc ca spiritual de concurenta fanatica, acerba de la Liceul Nicoale Balcescu a avut un rol), si dorintei de a izbandi in viata "against all odds" (generate de dorinta de a avea un venit bun, de a ne imbraca si a manca bine, de a vizita locuri straine, pline de farmec, si nu in ultimul rand, de a epata si a ne mandri cu calitatea vietii pe care o ducem).


And don’t get me wrong. Concluziile de mai sus nu se refera la intregul corp profesoral de la liceul nostru, ca la o masa amorfa, uniforma.Ca in orice grup, trebuie sa gasesti pe cativa care sa fie oameni desosebiti, sa aiba cariere foarte reusite, sa se remarce in diferite organizatii profesionale, sa aiba activitate publicistica. Sau sa fie atasati cu dedicatie de copiii pe care ii invata sa descuie portile vietii. Si au fost cativa profesori din categoria asta. Pe cativa i-am pomenit in rememorarile noastre.

Anyway, eu unul am inceput sa descopar cine sunt abia atunci cand am terminat scoala, si am inceput sa uit toate cunostiintele fara rost indesate in mine in liceu si in facultate. Iar intro-mineritul asta tardiv a venit cu efecte secundare. Cand am inceput sa inteleg mai bine cine sunt si ce vreau, a fost poate un pic cam tarziu: pentru ca eram deja pe un drum deschis pentru mine in liceu si facultate, plasat acolo de niste indivizi care erau oameni foarte obisnuiti, oameni seriosi, de nadejde, dar foarte obsinuiti din multe puncte de vedere. Oameni cu intelegeri si limitari, cu judecati obiective si preferinte subiective, cu bucurii si frustrari personale, carora daca le pasa de cineva cu adevarat pe lumea asta erau familia si copiii lor.

Si asta e foarte normal, nu?

Dialoguri fara Socrate: Provocarea Flaviei

Motto: Who the heck needs Socrates?

Flavia a scris la "Cafeneau Poliglotul Roman":

Dragilor, Rasfoind presa azi am gasit urmatorul articol al lui A. Plesu: http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/trecute-vieti-domni-domnite#

Similitudinea dintre actiunile lor si a nostra (carte / blog) mi-a dat ideea sa vi-l transmit sa-l cititi si eventual sa dezbatem ceea ce autorul articolului afirma:"Sîntem sub nivelul şansei pe care o avem" si unii dintre noi (Dan si Tibi, de exemplu)ne tot duc in directia cautarii unor raspunsuri la tipul de intrebare:Doar închisoarea în care ne-am trăit tinerețea ne-a împiedicat să ...

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri
Trecute vieţi de domni şi de domniţe...

Cînd vechiul meu prieten Bruno Gheorghievici mi-a vorbit despre proiectul unei cărţi cu amintiri din liceu ale colegilor noştri (promoţia 1966 a Colegiului Naţional „Spiru Haret“), am găsit o mie de motive să fiu sceptic. Pe cine ar putea interesa o colecţie de amintiri al căror farmec nu se poate savura decît în cerc închis? Emoţia care însoţeşte o asemenea întreprindere se epuizează, inevitabil, în sentimentalism nostalgic, în duioşie uşor pre-senilă… În fond, fiecare generaţie are capitalul ei de suveniruri tandre, pline de isprăvi juvenile, de candori, lacrimi, năzdrăvănii şi surîsuri. Au ele relevanţă pentru alţii, în afara cazurilor în care sînt povestite de mari autori sau au drept eroi figuri notorii?

Răsfoind textul, am început, totuşi, să văd lucrurile altfel. Dincolo de emotivitatea strict personală a amintirilor, adică dincolo de ceea ce nu putem degusta decît noi între noi, există, cred, şi alte argumente, de natură să legitimeze această carte. Îl voi alege pe cel mai important şi mai util în lumea de azi. E vorba de galeria de profesori invocaţi de-a lungul volumului, o suită de portrete care trimite către un model pedagogic uitat, dacă nu chiar desconsiderat de sistemul de învăţămînt contemporan. Am avut norocul să avem profesori de nivel universitar. Nu simpli funcţionari şcolari, ci personalităţi profilate excepţional, naturi puternice, caractere exemplare. Sîntem ceea ce sîntem datorită lor, datorită consistenţei lor intelectuale, dar şi a tactului şi talentului lor pedagogic. Nu e vorba însă numai de ei. E vorba şi de raportul dintre ei şi noi. Educaţia e tocmai acest raport: profesori marcanţi, pe de o parte, elevi absorbanţi, consimţitori, pe de alta. Profesori de care îţi aduci aminte după 45 de ani şi elevi care îşi aduc aminte de ei după 45 de ani. E un raport care valorifică o instituţie erodată: instituţia respectului. E semnificativ ce frumos vorbesc despre profesorii lor toţi cei prezenţi în această carte

Cum a fost posibil miracolul şcolarităţii noastre în vremurile asfixiante ale anilor ’50-’60 şi ce prăpastie enormă există între performanţa didactică de atunci şi cea de azi, în ciuda libertăţilor recîştigate după decembrie 1989 e un alt subiect, greu de sistematizat. În orice caz, nu sistemul era, în primii ani de comunism, mai bun, dar oamenii erau, în genere, peste nivelul lui şi trăiau încă din osînza generaţiilor anterioare. Astăzi, sistemul e mai bun, dar mă tem că oamenii şi-au pierdut consistenţa, rigoarea, reperele. Sîntem sub nivelul şansei pe care o avem.

Vreau să cred că generaţiile mai tinere vor găsi, în această carte, numeroase prilejuri de reflecţie ziditoare. Că li se oferă mărturia unei anumite concepţii despre şcoală, de care merită să ia notă, nu neapărat pentru a o reinstaura, căci asta nu mai este posibil, ci pentru a înţelege mai bine generaţia părinţilor şi a bunicilor lor, pentru a regăsi, fie şi aproximativ, gustul unei anumite tradiţii, pentru a afla ce au cîştigat, dar şi ce au pierdut născîndu-se mai tîrziu.

(Fragment din prefaţa cărţii Amintiri din şcoală. Promoţia Spiru ’66, alcătuită de Nick Mircea Lerescu şi Mihai Vasilescu, Editura Naţional, 2011)

Dialoguri Socratice: Provocarea lui Tibi

[Tibi] Lasand gluma la o parte, un prieten care a plecat prin '98 si e in Dollard-des-Ormeaux acum mi-a zis ca doi ani a trebuit sa stranga din dinti si sa munceasca pe rupte pana a fi considerat "canadian".

[Socrate]: Cunoaste-te pe tine insuti.

[A.C.Totu] Am sa incep cu o marturisire: dupa primul Dialogul Socratic, nu ma asteptam sa nu gasesc printre voi pe cativa care sa mi-o tranteasca verde in fatza: “Cine esti tu sa faci pe filozoful de doua paralele, judecand cu aer superior situatia din tzara pe care ai parasite-o de bunavoie, si nefortzat de nimeni? Si pe care acum o analizezi cu aer de cunoscator, care isi ia informatiile de prin ziare si din scurtele convorbiri telefonice cu rudele.” Si recunosc ca as fi fost complet dezarmat si fara replica in fata unei astfel de admonestari, din simplul motiv ca nu i-as fi gasit nici un cusur. Iar daca printre voi sunteti citiva care ganditi astfel, dar aveti delicatetea sa nu va exprimati critic la adresa mea, va dau dreptate. Nu am nici un drept sa-mi arog dreptul de judecator “in absentia”, iar daca o fac e numai din cauza gustului de analiza, care uneori  devine hiperactiv, ca o glanda care devine hipersecretiva.
Impins de acelasi gust bolnavicios al analizei, voi incerca acum sa adresez comentariul lui Tibi, legat de dificultatea de adaptare a prietenului sau in Canada.

In primul rand voi spune ca nimeni nu te accepta sau te rejecteaza drept “canadian”, cu o singura exceptie: tu insuti. Cei doi ani de zile pe care i-a pomenit prietenul tau, Tibi, probabil ca au fost anii necesari lui ca sa scrie in formularele de taxe anuale “Canadian” sub rubrica cetatenie, fara sa simta ca face un fals in acte. Aceeasi perioada de timp i-a fost necesara ca sa se duca la sectia de votare, si sa impinga balotul pentru un partid sau altul fara sa se simta ridicol. Iar doi ani de zile sunt departe de a fi suficienti ca sa ajungi sa vorbesti despre oamenii din tara de adoptie folosind apelativul “we” si in acelasi timp sa nu te simti un farsor. Eu inca simt lucrul asta. Sentimentul de impostor, foarte asemanator cu cel pe care il simtzi dupa ce ai rostit o fraza pompoasa. Dupa ani de trait pe meleaguri straine, este usor sa folosesti in conversatie “you”, dar ramane destul de dificil sa folosesti “we.” Mai ales cand vorbesti cu amici, colegi sau cunsocuti si discutia te aduce invariabil la o combinatie de genul “we, the Canadians”. De ce te simti incomfortabil, de ce te simti un impostor? Din mai multe motive: stapanirea limbi engleze nu te face automat un locuitor al spatiului cultural in care ai emigrat; succesul professional nu iti da automat senzatia de apartenenta la o comunitate  culturala si sociala; calatoriile cu pasaport Canadian nu iti arata o fata a pamantului facuta numai pentru tine, frumusetea stranie a unui cer inalt, boltit de stele pe care am vazut-o pe campia Calienilor Vechi, din judetul Vrancei; o casa cu doua etaje pe o strada unde toate casele au doua etaje nu te face un integrat in societatea in care ai ales sa emigrezi.

De ce nu te face? Pentru ca tu nu iti dai tie insuti acceptul.
Dar ce te face? Tu sa iti dai tie insuti acceptul.
Asta sa fie? Nu stiu.

[Socrate] Tot ceea ce stiu e ca nu stiu nimic.

[A.C. Totu] Simplul fapt ca romanii de aici vorbesc de “identitatea canadiana” este semnul unui complex pe care oamenii nascuti aici nu il au: pentru ca nimeni nu vorbeste de asa ceva. Tot ceea ce stiu si repeta este ca “we are not Americans.”

Si va mai marturisesc ceva: Romania e ascunsa adanc in noi, emigratii, e miezul ("the core") a ceea ce suntem, ce reprezentam, si ce gandim. Poate ca vorbim binisor engleza si franceza, poate facem glume reusite si ceilalti rad (testul de cunoastere al unei limbi straine este capacitatea de a provoca rasul cu vorbe de duh) dar cand rostim in romaneste simti diferenta dintre o rosie de sera, colorata artificial si fara gust, si o rosie de culoarea ca para focului, gustoasa si zemoasa, pe care a culegi direct din vrej. Asta e limba romana pesntru mine: rosia parguita din vrej, culeasa sub dogoarea soarelui de august.

Si inca ceva: chiar daca mai scapam un "oh-la-la" si "crap" in vorbire, nici unul dintre noi, cei de pe-aici nu va putea spune vreodata ca a incetat sa fie roman. E ca si cum ai spune ca ai incetat sa iti folosesti creierul ca sa gandesti, sau sa iti folosesti plamanii ca sa respiri, sau stomacul ca sa digeri.

Din punctul asta de vedere, si datorita faptului ca ma simt roman, poate veti fi mai intelegatori cu mine si cu analizele mele critice, care sper ca nu au ofensat pe nimeni.

Muzică semi-demi (Tonomatul virtual)

Este un lucru general acceptat că amintirile de la o vârstă mai fragedă de 2 ani nu "rezistă" şi că dacă ţi se pare la un moment dat că ai astfel de amintiri trebuie neapărat să te duci să te controlezi temeinic. Dar câte prejudecăţi nu sunt încă legate de vârstele mici (vârste la care întreaga  "lume anglo-saxonă" trimite "obiectul" - vă reamintesc, it - în derizoriul nani-papa-caca)! Ca părinte nu am avut prea mult timp (snif-snif!) să studiez "speţa",  dar ca bunic sunt fericit: I have plenty! (Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, cât de mult se poate şi se va putea!) Clar, prejudecata "general acceptată" enunţată la început merge la Recycle Bin! Păi ce să fac, să-mi trimit nepoţii la "shrink"? În nici-un caz, deşi Alex, care "se şi exprimează" oferă revelaţii neaşteptate  de când avea, conform oricărui it care se respectă, sub un an...

Tot  aşa, primele mele amintiri legate de muzică sunt cu siguranţă de când aveam cel mult 2 ani. Şi sunt legate de un pick-up, cu discuri pe 33 sau 78 (no 45 at that time!)  groase de 3-4 mm şi grele de putea să arunce Argentina Menis cu ele fără să iasă din standardele acceptate. Şi asta pentru că, pentru a mă linişti la culcare, dar cred că mai degrabă pentru că şi ei erau încântaţi de acordurile mirifice, îmi puneau ai mei seara simfonii  "şi alte alea", iar micul beculeţ verde şi parfumul pe care l-am simţit şi acum câteva minute când am desfăcut pick-up-ul să-i fac o poză, dar am renunţat  (zău dacă-mi dau seama de unde vine parfumul,  dar seamănă cumva cu cel pe care l-am simţit de atâtea ori deschizând - ca să citesc sau nu - 2 volume originale din "Histoires au coin du feu" pe care mi le-a făcut cadou Profesoara mea de franceză prin clasa a IV-a pentru că-i plăceau ochii mei frumoşi., care probabil străluceau când citeam "ravisat" - v. un link mai jos), alături de sunetele "de vis", au lăsat urme de neşters în memoria mea. (Neglijaţi ce e în paranteză ca să păstraţi cursivitatea, apoi reveniţi la conţinutul mişcător al parantezei respective!)

Al doilea "element" a fost o mandolină - cred că aveam 3-4 ani şi eram la Ploieşti,  la bunicii din partea mamei  (v-am zis deja, bunicul epigramist si - vă zic acum - jucător  de table plin de haz când se înfrunta cu taică-meu din prânz până seara târziu - păi ce aţi fi vrut, obosiţi să joace chiar începând dis-de-dimineaţă când tata abia avea şi el un pic de vacanţă şi trebuia să se refacă?) Ei, MANDOLINA aia e visul nerealizat al vietii mele! După ce le-am zdrăngănit probabil câteva zile cu tenacitatea specifică vârstei (deranjându-le în mod evident replicile gen "-Tată, asta e, ce să facem? -  poartă-n casă. - Lasă, Gicuţ, că uite, şase-şase la băiatu'!") au decis să ascundă mandolina aia în pod sau altundeva - n-am mai dat de ea niciodată. Dacă nu se întâmpla catastrofa asta, probabil eram în concerte astăzi, nu fost coleg cu voi!

Ulterior,  probabil ca urmare a plângerilor mele repetate legate de mandolină, mama a insistat să studiez ceva mai "evoluat" - vioara! N-a fost să se "lipească"! Primul profesor a fost un domn foarte în vârstă, Kohn parcă-mi aduc aminte, dar nu sunt sigur - oricum, de ce sunt aproape sigur e că avea 50 sau poate 52 la pantof: păi cum altfel să fi scos zgomotele alea terifiante când bătea măsura? Al doilea (şi ultimul, pentru că a clacat împreună cu mama în faţa comodităţii mele costisitoare) s-a străduit, recunosc, dar...

Mai frumos a fost la cor - la şcoală şi la "Casa pionierului" (sau poate greşesc si era a "pionierilor"?) . Vocea a 2-a mai întâi, apoi vocea a 3-a (nu că mi s-ar fi îngroşat prea tare, dar era greu sa mă "clasifice"). Am continuat şi la liceu - după ce am văzut că pot fi "detectat" de un profesor cu ceva ureche - cu tehnica"mimatului" versurilor fără să scot vreun sunet (cred că îmi plăcea la cor, din diverse motive cu care nu are rost să consumăm spaţiul afectat) până când, furat de linia melodică, am scos vreo 2-3 "vocalize". D-l profesor (clasa a IX-a, aş zice "Grigorescu" mai degrabă decât "Grigoraş") mi-a zis să merg frumuşel în clasă şi să nu mai vin la cor. Am crezut că o să-mi dea cel mult 5 la muzică, dar m-am uitat în diploma de bac: a fost un domn,  ca şi mine - de nota 10! Apropont (sic, Anton, cu al tau "s" final!), nevastă-mea la puţin timp după ce ne-am cunoscut, cu ocazia diverselor zile de naştere şi onomastici  din familie,  când încercam şi eu să intru în atmosfera aniversară (Cine-i născut în ianuaaaarieee, hai suus....), mi-a redus elanul complet, consolându-mă cu ideea că sunt şi oameni fără ureche muzicală (şi care, normal, rag ca nişte măgari, doar era clar că "nişte oameni" însemna "nişte bărbaţi") - şi totuşi, dacă o să aveţi răbdarea să urmăriţi unul din filmuleţele "legate" mai jos o să vedeţi că se înşela amarnic! Bănuind eu de când fetele erau mici că se înşeală, am cântat cu ele diverse cântece, spre deliciul lor şi spaima celorlalţi din familie care se nimereau prin preajmă.

Dar, dincolo de cor şi mult mai inainte de Tesla B90-ul pe care l-am primit la majorat, "muzicantul de serviciu" care ne încânta (mie şi lui frate-meu cel puţin) dimineţile (cu "Melodia preferată" - aşa cum era ea), orele de prânz (nu cu "Hidrologhiceschi  buletin" ci cu "Din muzica popoarelor ") şi - mai târziu -  serile (cu fel  şi fel de emisiuni  "rock" pentru "tineretul revolutionar" dar în care mai "scăpau" multe) a fost radioul cu lămpi "Fantezia" pe care îl am şi acum în pod - sper să-l "revitalizez" cândva, spre surpriza tuturor, inclusiv a mea probabil.

Eeei, dar deja m-am luat cu prea multe amintiri şi uit de ce am început cu aşa un titlu... Înainte însă de explicaţii lămuritoare, încă ceva: întotdeauna mi-a plăcut să mă duc la Filarmonică, pentru că puteam să visez şi eventual să adorm liniştit pe acordurile minunate de acolo (atunci dacă aţipeam susurul pe care îl produceam nu vestea  sfârşitul lumii, cum cerifică acum nişte opinii cică autorizate). Dar nu mă pot lăuda că înţelegeam în vreun fel muzica clasică!

Aici e deja momentul să revelăm partea cu semi-demi din titlu: recent am avut ocazia să încep să-mi completez "lacunele" de la Filarmonică pentru că am văzut  (net-ul, bată-l norocul şi ocolească-l SOPA, ACTA şi altele similare) o conferinţă  a lui Benjamin Zander şi apoi o exemplificare de excepţie a celor spuse acolo. "Semi-demi" e deci poziţia jumătate pe scaun - jumătate "în sfere" evocată şi exemplificată... Please, please  follow the links!!!

Cât despre partea cu "tonomatul", dacă tot s-a evocat la "Cafeneaua părăsită " dorinţa de  a asculta "melodii preferate la cerere", m-am gândit să vă rog şi totodată să vă dau posibilitatea să puneţi "melodii preferate" în comentarii (astea sunt limitările "sistemului cu care dialogăm") şi vă promit că vom găsi o metodă frumoasă, prietenoasă şi eficientă de a le face disponibile "cu un click (dreapta)".  Cum să faceţi asta (pentru neinitiaţii care se iniţiază, ca mine) - pe mail.

Dar, ca să începem într-un fel, prima melodie, trimisă de "melomana crizată de timp":

 1) Holograf & Angela Gheorghiu -  Nu mai e timp   (posted by Narcisa)

2)Vali Sterian - Amintire cu haiduci (suggested by Rodica)

3) Anda Calugareanu - Noi nu  (suggested by Rodica)

4) Queen - Bohemian Rhapsody (suggested by Rodica)

5) (?) Mandolin - Here comes the sun (thanks, Flavia!)

6) Superheavy - Beautiful People (dedicated to all readers)

) 7)  Zucchero - Baila (la cererea lu' Tibi)

8)  BB King + E.Clapton + B.Guy + J.Vaughan - Rock me baby (Narcisa's request)

9)  BB King with Gary Moore - The thrill Is Gone ("me like it")

10) Jacques Brel - Vesoul (c'est de La Musique)


11) Bonfire - You make me feel ('Mardi le 28 mars 2012" - to all the "excluded")

12) Cat Stevens - Remember the days  (8 martie - for all and also for  the old and the new times)

13) The Clash - Should I Stay Or Should I Go? (If I go it will be trouble,  and if I stay it will be double ;)  )

14) Everlast & Santana - Put your lights on (not only for documentation purposes)

15) MDNA - I Fucked Up (suggested by Carmen)

16) Kraftwerk - Neon Lights (our generation really!)

17) Diddy - Coming home (dedication for Nadia, who's coming home for Easter - suggested by Carmen)

18) ABBA - The last video ( for our old times with ABBA)

19) Kool And The Gang - Celebration (de ziua lui Carmen - cantecul cu poezie cu tot)

20) Beatles - Here comes the sun, Something, Oh Darling, Octopuses' Garden, You got to hide your love away, .....

21) Laurent Voulzy - Rockcollection (1977) ou Rockcollection 008 (annees "nonante")

22) Bee Gees - Stayin' Alive, Night Fever, Tragedy

23) Sunrise Avenue - Hollywood Hills (Pentru Mirela si Nadia - un "La revedere" muzical)

Dialoguri Socratice: Provocarea lui Dan Cherciu

[Dan Cherciu] Vă mai lansez o temă inspirată de Cristi: suntem mai proști decât străinii, am fi făcut față noi cei din 12B la o facultate faimoasă, să zicem Harvard, MIT sau Caltech? Doar închisoarea în care ne-am trăit tinerețea ne-a împiedicat să absolvim o astfel de universitate de prestigiu? Dacă da, ce ne lipsește față de ei, să nu avem aceleași realizări?

[Socrate]: Nu ai fi pus intrebarea daca nu ai fi stiut raspunsul.  

[A.C.Totu]: Asumptia generala pe care se bazeaza intrebarea lui Dan este aceea ca reusita sociala, colectiva, este garantata de nivelul de cunostiinte, iar nivelul de cunostiinte al colectivitatii este garantat de desteptaciunea individului. Din aceasta perspectiva un grup de douazeci de milioane de destepti  (romanii) ar trebuie sa constituie o natie desteapta (Romania), si concluzia asta logica ar trebui sa fie mai presus de orice dubiu. 

*

Succesul unei mase mari de oameni numita “natie” are foarte putin de-a face cu acumularea (cu ghiotura, invatatura fortzata gen "L.N.B") de cunostiinte, in timp ce datoreaza aproape totul spiritului de organizare de care e capabila colectivitatea respectiva. Daca ar fi sa ma gandesc la o paralela, as invoca comparatia dintre “modelul pompierului” si “modelul managerului de proiect.” Sa ma explic. Cei care lucrati in industria de software intuiti destul de bine ca una din diferentele importante dintre o companie cu produse de success si una care se chinuie sa impuste francul este data de “planificare pe termen lung (strategia) si executie pas cu pas, conform planului pe care l-am aprobat initial (tactica).” Asta se mai numeste si "game plan." Dupa multe job-uri pe care le-am avut in diferite companii construite dupa modelul  pompieristic, care practic inseamna “cand arde focul, sari si stinge-l”, am avut sansa sa lucrez, de vreo cativa ani buni, intr-o companie organizata in stilul “project management in toate”, pus in practica de un olandez obsedat de stilul nemtesc (sic!), organizat pana la cel mai mic detaliu. In compania asta am realizat mai mult ca niciodata ca planificarea constanta, care evita neasteptatul ("avoid the unexpected"),  e de o importanta extrema. Intre altele, pentru mine, ca software developer, ea se traduce imediat in notiunea de “solution design”. Design-ul  iti cere sa nu construiesti inainte de a intelege cum sa construiesti. Design-ul inseamna “masoara de cinci ori si taie odata”, sau si mai simplu "planificarea taiatului." 

La celalalt capat al scarii sta pompierul. Pompierul nu face design, pompierul face interventie “after the fact”, sau cu alte cuvinte “minimizeaza incidentul”, activitate care in majoritatea cazurilor se termina cu distrugerea daca nu totala, cel putin majora, a obiectului activitatii sale. Iar  daca pompierul e creativ si inventiv sub dogoarea incendiului, salveaza scaunele dar nu si masa cu candelabrele si cu farfuriile de portzelan, amintiri de la bunica.

Ponderea pe care o pun pe project management este cea care diferentiaza natiile. Unii prefera stilul pompieristic creativ, si se inghesuie de bunavoie intr-o barca decorata multicolor, bogata cultural, rasunand de muzica si veselie, "a Saturday night floating party" care pluteste sub vantul evenimentelor (o voi numi in consecinta barca “Voia Vantului”). Aici imi vin in gand cascadoria financiara si exhibitionismul organizatoric prin care au trecut grecii ca sa faca posibila Olimpiada din 2004. Lucrurile facute in ultimul minut. Graba ornatului mesei in timp ce oaspetii sunt in hol. In toate tarile imbarcate pe “Voia Vantului” se practica o asa numita “dezorganizare creativa”, in care deciziile se iau sub impresia momentului (sau sub voia vantului), de oameni destepti, absolventi de institutii de prestigiu, intelectuali de calibru, care in final aplica un fel de meteorologie politica ca sa prevada vremea  economicului de maine. Si aici imi vine in gand celebra replica a lui Nicholas Cage in "Weatherman", cand agasat de un coleg de serviciu care ii reproseaza ca previziunile lui sunt constant gresite, ii spune enervat: "It's wind, man! Blows all over the place."
Apropos de subiectul metereologilor economici (de factura galbreith-iana say keynes-iana, who gives a damn?) est-europenii, rusii si chinezii par fascinati de titluri academice, universitati de prestigiu, scoli de renume mondial. Jagiellonian University, Peking University, Lomonosov Moskowski University, Montessori School for  Ages 3 - 6 (btw, sunt unul dintre cei care cred in Internet University, but that’s another story for another time.) In aceste tari desteptaciunea este ca o intrecere atletica sau un concurs de frumusete: “Oglinda, oglinjoara, cine e al mai destept din tara?” La altii desteptaciunea e doar un mijloc sa iti atingi scopul, in timp ce la noi pare a fi un scop in sine.

Unul dintre lucrurile extraordinar de bune si in acelasi timp extraordinar de rele pe care il realizezi dup ce ai emigrat din Romania in Canada este asa numitul “dialog cu sistemul.” In timp ce in Romania dialogul cu sistemul este deschis, si functioneaza ca o negociere in toate, de la amenda pe care o iei pentru ca ai trecut pe rosu, la imprumutul de la banca, la costul operatiei “gratuite” la doctor, in partea asta a lumii sistemul este ca un magar batran, plictisit, agasant si incapatzanat. Din pricina asta una dintre bucuriile majore ale romanilor care emigreaza (“ne-am saturat de sloganul sunt om cu tine, esti om cu mine!”) se transforma dupa cativa ani in motiv de nemultumire adanca (“da-i in masa si pe-astia, canadienii astia sunt mai catolici decat papa!”) Ca sa fii o natie plina de succes trebuie sa ai dialogul cu sistemul inchis.  

Aproape noua ani de zile cat am lucrat la posta din Craiova, am avut o colega de birou, Mariana H., al carei barbat era un om extrem de descurcaret (acum individul este un businessman de prestigiu in dulce-amara urbe a Craiovei, dar nu ii dau numele, pentru ca Dan il stie.) Nevasta-sa se lauda permanent cu spiritul lui descurcaret natural (dupa revolutie spiritul ala a devenit talent de intreprinzator.) La un moment data Mariana se lauda cu mandrie: “Lui barbatu-meu nici un curcan de la circulatie nu a reusit sa ii dea pana acum vreo amenda, nici macar cand l-a prins cu 140 la ora. Dom’le are un dar extraordinar omul asta sa ii convinga sa il lase in pace, si la sfarsit se despart prieteni.” Asta a fost genul de revelatie socanta pentru mine. Pentru ca eu am fost intodeauna natafletzul care platea amenzile politistului, pentru ca politistul era legea, iar legea era procesul de control suprem in sistemul nostru social (in ciuda faptului ca Tibi s-a ocupat cu lucruri mai serioase decat mine, analogia asta o fac mai mult pentru el: procesul de control la care ma refer aici este “the operating system”.)

O alta revelatie, care a fost mai mult o suferinta pe termen lung, a fost neputiintza mea innascuta de a folosi limba romana in conversatie. Adica, daca luam ca exemplu multitudinea de optiuni pe care o ai cand te adresezi unuia (“tu”,”matale”,”dumneata”,”dumneavoastra”, etc.) devine extrem de dificil sa alegi apelativul corect sub presiunea momentului. Iar cand trebuie sa saluti ("Buna ziua","Salut","Va salut","Sa traiti", "Saru' mana", etc.), te incearca aceeasi confuzie. Ai prea multe posibilitati de a esua din cauza nestandardizarii apelativelor sau saluturilor in limba romana. Lipsa de standardizare inseamna dezorganizare, iar dezorganizarea lasa loc interpretarii creative. Iar eu am esuat neincetat la capitolul asta, ca de exemplu atunci cand am venit din Franta, proaspat dupa un curs de calificare in noile centrale telefonice Alcatel, si i-am zis “Va salut, dom’ director!” directorului meu de la posta. Ala, desi era numai cu vreo zece ani mai in varsta ca mine, dar deja un om important in urbe, s-a intors brusc spre mine si mi-a trantit-o drept in fatza: “Tu imi zici mei va salut?” Am facut ochii mari si am ingaimat o scuza lamentabila (pe el nu aia l-a muiat, ci sperietura pe care mi-a citit-o in ochi), realizind ca facusem o greseala majora cand decisesem sa nu folosesc mult indragitul si atot-respectabilul “Sa traiti!” Prin contrast, in partea asta a lumii in care traiesc acum nu ai decat o singura posibilitate de adresare cand te adresezi cuiva: “you.” Pentru ca asa e procedura lingvistica lasata de intemeietorii tarii, prea formalii si prea plictisitorii englezi.

*

Ma pregatesc sa inchei acum cu un gand razletz. Peste tot sunt oameni destepti, dar sistemul e cel care face natia sa izbandeasca. Noi trebuia sa stim de multa vreme lucrul asta, de cand ciracii inventivi ai lui Decebal au fost infranti de amploaiatzii mai plapanzi, dar eleganti, ai lui Traian, care nu cred ca puteau dovedi pe daci la sabie, buzdugan sau ghioaga, dar stateau aliniati in cohorta romana, si inaintau numai cand le spunea comandantul sa o faca: toti in linie, toti in acelasi timp, la pas sincronizat, toti cu scuturile tinute deasupra capului, intr-o structura pe care o cataloghez clar in categoria “organizare necreativa.” Chiar amorfa.

Băiatul preacuminte sau Frustrarea no. 3 si ultima

Orice băiat crescut de mic să zică săru' mâna, să stea cuminte să nu spargă bibelourile când e în vizită cu cei mari, să lase fetele să intre primele pe ușă și să cedeze locul în autobuz celor în vârstă poartă în el frustrarea că nu e golanul admirat de toate fetele. E un făcut ca majoritatea fetelor să scrie poezii nu tocilarului clasei, ci șmecherașului de serviciu. Cu astfel de gânduri nemărturisite, mă regăsii eu elev la un liceu de elită într-o clasă model, cu golanii de la cel mai libertin liceu din acea vreme, cel de muzică, între noi fie vorba, astăzi cred că oricum și acela ar fi mai cuminte ca școala de maici, într-o tabără școlară la Rânca. Iar cum răul este un model mai plăcut decât binele, cu cine intru eu în gașcă, evident nu cu grupa celor care făceau pregătire școlară în sala mare, ci cu grupul de la muzică și vreo câțiva alți golani mai mari, care nici astăzi nu știu cum parașutaseră în tabăra școlară. Și dăi cu băutură, cu țigări, ce mai, ori eram golani ori nu mai eram. Palpitant la maxim, până într-o zi când capii bandei, care deveniseră idoli, nemaiavând bani de țigări aleaseră calea lesne ca fetele din grup să-l țină pe bufetier de vorbă, iar ei să fure câteva pachete din vitrina magazinului. Surprins de viteza cu care acțiunea s-a desfășurat, adolescentul cuminte a înțepenit, neștiind ce să facă între sentimentul solidarității de grup (astăzi se numește spirit de echipă) și dezacordul față de un furt. Prevalează spiritul de aventură și alege să tacă, mai mult chiar, să se îndepărteze cu gașca de locul faptei.

Nu trec 2-3 zile, iar isprava devine publică, cineva sifonase din grup, iar bufetierul chemă miliția, e, nu vă închipuiți vreun departament de cercetare criminalistică, ci doar șeful de post, un fel de Sherlock Holmes cu cașchetă. Pe vremea aia și miliția parcă era mai miliție, că în doi timpi și trei mișcări de bulan, Șeful de post (merită majuscula) adună într-o cameră toată gașca și începu interogatoriul: bă furară-ți toți, dar eu vreau să știu șeful! Eroul nostru privi în jur, așteptând să vadă privirile crunte și oțelite, pline de asumare și responsabilitate ale șefilor găștii, idolii săi și ai femeilor (încă fete). Când colo, priviri în pământ, smiorcăieli, suspine, nu da nene, singurul cu privirea ridicată fiind el, Copilul Cuminte. Vă ia mama dracu' dacă nu spuneți care-i șefu'! Și ce să vezi, capetele se ridicară ușor către singura privire semeață doar pentru că nu înțelegea cum idolii săi se scufundă în podea. A, tu ăsta micu' ești capul? Onoarea și cavalerismul în fața fetelor cutremurate de plâns, îi încleștează gura și nu poate spune izbăvitorul NUUU! Așa m-am trezit cap de gang, dar a meritat lecția că onoarea și curajul nu au nimic în comun cu mușchii.

Epilog: viitorul meu putea să fie compromis de această întâmplare pentru că printre pedepse milițianul a stabilit și informarea liceului în vederea exmatriculării. Cum am scăpat: bufetierul ca orice gestionar care se respectă, pe lângă pachetele furate a adăugat pe lista pagubelor toată gaura sa din gestiune, inclusiv o pulpă de porc :)), ne-a curățit de toți banii din buzunar, dar s-a declarat satisfăcut. Eu pentru a capta bunăvoința divină, m-am suit pe vârful Păpușa să fiu cât mai aproape de Dumnezeu și pumnul de mărunțiș care îl mai aveam după ce mă curățise gestionarul, l-am aruncat spre cer spunând, "Doamne, dacă mă scapi, nu mai fur și nu mai fumez cât voi trăi!". Se pare că și Dumnezeu este materialist și a socotit mărunțișul meu suficient, pentru că întors în tabără, profesorul conducător al taberei m-a privit și Dumnezeu mi-a spus prin vocea lui: de data asta te iert, dar dacă se mai repetă, nu o să mai ai a doua șansă! Ei bine, acest profesor este genul de om care în viață îți acționează macazul care te duce pe linia cea bună și nu în triaj. Mulțumesc domnule profesor! Mă țin de promisiune și astăzi.

P.S. Profesorul căruia îi sunt forever recunoscător este tatăl unui neprețuit coleg de clasă. Culmea e că mai mult ca sigur nici nu știe cât de mult îi datorez eu tatălui său.

Sport(uri) şi sportivitate (Alergatul după iepuri)

Cui nu i-a plăcut vreodată alergatul în răcoarea unei dimineţi sau a unei păduri, urcatul pieptiş în aerul curat de munte sau joaca cu vreo minge măngâiată de briza mării? (Cui nu, să nu piardă vremea cu "aruncatul cu privirea" mai departe.) Păi nu ne-au repetat de atâtea ori părinţii, bunicii şi unii profesori  că "Mens sana in corpore sano"? 

   Mie mi-a plăcut întotdeauna să alerg, să urc pe munte, să înot, să joc fotbal, tenis (de câmp sau de masă, pe orice fel de vreme ;) ), baschet, handbal, volei, etc. Hai să pomenim şi "sportul minţii", că doar trebuie să ai mintea sănătoasă ca să-l joci (când eram mic, jucam mai bine şi cu interes, ca şi cei doi "Mari maeştri" din poză). Şi am şi jucat de toate până când, uitând latina, am început să neglijez aproape complet primul "s" din îndemnul "No(s)ce te ipsum!" şi, furat de peisaj, am mai practicat şi sporturi mai puţin indicate, dar cunoscute de tot românul, gen "halbere" sau/şi  "coniac-canoe" (ei, n-o luaţi chiar aşa în serios, nu suntem la AAA şi nici nu e nevoie, dar trebuiau  "atinse" şi astea). Aşa că am adăugat şi prefixul "baro" la "sano" din prima zicală. Deci am făcut sport mereu, cu excepţia perioadelor când nu am făcut - perioade pe care le regret, dar ce altceva e de făcut decât de îndreptat greşeli cât se mai poate şi de a nu mai face altele?

(Hmm, observ că iar scriu la persoana întâi singular, părând cam egoist, dar nu prea văd cum aş putea scrie ce simt şi gândesc alţii - ia, alţii la comentarii, dacă nu s-au gândit să posteze ei despre sport! Vorba "poetului" -  şi la orice obiecţie cu privire la aprecierea la adresa lui Creangă am argumente puternice! - "nu stiu alţii cum sunt...". Dar să revenim la sporturile noastre - deja persoana întâi plural, I'm improving!...)

   Fotbal...Eheeei, de la miuţele jucate la ţară la bunicii mei - "pe uliţă" cu vecinii, "în vale" cu copii mai de vârsta mea sau "sub vale", pe malul Amaradiei cu băieţi mai mari care după aia jucau "poarca" (ţurca locală) şi un fel de oină (la ambele nu aveam voie pentru că deveneau violente după asezonarea cu "de prună") - şi până la partidele în toată regula din Parcul atunci al Poporului acum de drept al lui Romanescu, partide "puse la cale" mai ales de Marius Cetăţeanu şi în care excelau Emil şi Dani Stoenescu (de "Mac" Gîrleşteanu sau Titi Treschin din treapta I nu mai zic, că ei erau semi-profesionişti). Doar amintiri plăcute - cele "rele" s-au spălat. Aaaa, cu o excepţie: desele dăţi când copiii de la bloc (neştiind probabil că unii colegi la şcoală - la 21, Carmen mi-a zis asta - mă considerau un fel de "zeu" - LOOOOOOL) făceau echipele şi apoi li se făcea milă de figura mea plouată şi-mi ziceau "Hai, bă, Grasule, intră şi tu în poartă..."

   Tenis...De masă pe nişte mese de ciment "la 21" - când prindeam loc şi nu ne luau la şuturi colegii şi necolegii mai bruneţi şi mai mari - de câmp ceva mai târziu, mai ales cu Sorin pe terenurile de la Spital, dar şi cu Mihai, parcă şi cu Emil şi Anton de câteva ori. Ce mai, era frumos, chiar dacă eram cam "ciuca bătăilor".

   Volei...Mamăăă, ca mai jucam la liceul (Arghezi?) unde ne ducea Cătălin (Tilcă) - fiind ai lui "de sport" avea intrare...Şi după ce oboseam de volei o dădeam pe fotbal până se sesiza paznicul şi ne trimitea acasă...

  Handbal....Înca dintr-a şaptea m-au lăsat ai mei la CSS - undeva pe lângă "ştrandul mic" şi Stadionul Tineretului (care nu ştiu dacă mai există). De fapt ai mei m-au încurajat şi pentru baschet, înot, diverse la "Casa pionierului" (n-am înţeles niciodată de ce era a unuia doar...) - singura dată când mama s-a opus, chiar vehement, a fost când venise un "profesor de pe la Stadion" să ma ia la "atletism" (aiurea, haltere sau/şi aruncarea discului, că eram "solid"). Bine a făcut, cine ştie ce steroizi mi-ar fi dat nenea ăla. M-am "lăsat" de handbalul "profesionist" într-a opta când un inter cu care mă mai "luptam", unu' Vize'tini, a venit cu dinţii din faţă lipsă după un meci "de divizie". Dar din liceu îmi aduc aminte de Chief, imbatabil la aruncarea de super-forţă din săritură şi de nervii pe care mi-i făcea Vicenţiu (Dragomir - pe urmă la C) în calitate de inter băgăcios şi tenace - fraaate, niciodată nu eram în aceeaşi echipă!

   Despre înot...încolonarea, "mersul piticului/uriaşului", probele nesuferite de gimnastică de la orele de sport...alergările de 1000 sau 1500 de la stadion...baschet (altele decât Harlemu')...drumeţii cu glezne scrântite sau fără... şi să nu uit, că am menţionat în titlu, despre fair-play...în comentariile care sper să urmeze!

     Bun, şi care-i treaba cu iepurii, o sa ziceţi? Nu alergăm prea mulţi dintre noi mental după o gramadă de iepuri şi neglijăm sportul? (Nu vorbim aici de Delia cu jum'ate de maraton în faţă sau de Cristi care se antrenează în grădina proprie, vizibilă şi din satelit , să se poată lua la întrecere cu rechinii din Bahamas...) Hai, săriţi cu amintirile, alergaţi să ziceţi dacă mai faceţi sport şi ce anume şi dacă nu de ce!

Delicateţuri şi zeflemele colegiale (epigrame, limericks & petites-histoires abracadabrantes)

Hoinărind deunăzi prin teancul de "Licăriri" am realizat că mi-ar fi fost greu la vremea aceea să scriu ceva de Doamne-ajută ce ar fi putut fi acceptat acolo.

Poezie - nici gând, încă din generală mi-am dat seama că sensibilitatea nu-mi va fi apreciată corect, şi anume de la a doua  - şi ultima - mea participare (prin clasa a VI-a) la cercul literar, când, citind plin de patos o minunată producţie proprie, la versurile "Cade neaua peste casă/ Cade neaua peste noi" nişte colege mai mari, de clasa a VIII- a au izbucnit în râs ca nişte "tute" , îngânandu-mă cu "Cade casa peste noi" - halal critică constructivă!

Iar proză -nu, în  nici-un caz - păi aşa ceva nu ar fi fost corect în primul rând, dintr-un motiv cât se poate de simplu, pe care aţi avut de nenumate ori ocazia sa-l "amendaţi" şi la care dl. Andrei mi-a fost mereu martor (foarte incomod, de altfel): eu nu pun corect virgulele!!! Nu stiu să le pun corect, pe bune!  Pun în plus sau în minus, pe unde mi se pare mie bine, şi, de mult, timp mă simt, bine aşa.

Deci proză - nu, poezie -nici pomeneală.  Limericks? Imi plăceau, dar nu "produsesem" niciunul şi  nici în revistă n-am văzut. Şi oricum, cu astea am "prins curaj" mai târziu, când am tradus o  mulţime ca să le pot explica fetelor mele ce sunt acelea înainte ca ele să înveţe engleză - le mai am pe undeva, printr-un caiet prăfuit.

Păi singurul lucru la care mă mai pricepeam cât de cât erau epigramele, şi asta datorită faptului ca mama şi bunicul (tatăl mamei) scriau epigrame - nepublicate, dar unele într-adevăr bune - şi m-au "iniţiat" şi pe mine, ca şi în "tainele" şahului, de altfel (Thanks, Ma! Thanks, Grandpa!). Dar epigramele puteau fi subversive, ca şi fabulele, deci nu în "Licariri". E drept că am dat mai ieri peste niste istorioare cu tâlc scrise de Anton - chapeau! Păi el are "antecedente" nene! - "cazier" bogat, chiar (aia cu Aristică m-a distrat tare!)

Aşa că am zis să pun şi eu pe blog nişte "ghionturi" si "înţepături" colegiale sub una din aceste forme, ţinta declarată fiind câştigarea de către blog a multi-premiului Cincinat-Lear-Păstorel dacă s-o institui.

Sigur că o să includ imediat ceea ce am trimis pe mail şi v-a plăcut (sau nu, nu contează, în această privinţă "no news is good news") dar să termin cu "admini-trivia". Nu are rost să aştept până când am ceva petru fiecare, deci profitând de faptul că pot să editez postarea (oricând, sper) o să adaug pe măsură ce Talentu' mă sau vă chinuie. Da, VÃ, pentru că dacă îmi trimiteţi ceva scurt şi la obiect (poezioară de orice fel, fabulă sau istorioară grăitoare) includ in "corpul postului" menţionând autorul.  De dorit, câte un "titlu" sau "dedicaţie", cum se face la epigrame, gen "Unui chefliu", "Unui globetrotter", ceva care doar să "sugereze o aluzie" la persoana căreia i se adresează. Deci nu "Pentru Delia, de care am fost aşa de aproape în poza de la Cluj" sau "Celui care a facut blogul, cu ură" şi nici măcar aluzivul destul de transparent  "Heorhescului".

La sfârşitul anului - premiile, stabilite de un juriu din care nu vreau să fac parte. Şi premiile nu le "iau" autorii, ci "andrisanţii"!!! Până atunci avem timp să stabilim conţinutul premiilor şi sponsorii (în funcţie de conţinut, mă "bag" ca sponsor).

Cu speranţa că măcar pentru început nu includ ceva de un "prost gust îndoielnic", ...steady...ready...go!

Limerick  "17"

There was a leading girl who was running

(Very often her look was quite stunning!)

She left the "Ink"-village in a hurry

And now she's in CA - but don't worry,

'Coz  she - as a granny - 's still running.

Un limerique

There was this shy girl who - alas!

Thought she was kinda "duck" in her class.

But now, as more many

Transformed into swanny

And leading, and writing - proves class.

Unui "polisist"

El sucea fetele pe deşte

Sperând că ele îl iubeşte

Şi ziua-ntreagă le scruta

Pe ici si colo se uita.

Acum are Porsche, iPhone si "posteşte".

Lui Gică (A. C. Tonu)

Contrarian de primă mână,

El încurcă cuvintele-n latină,

Pe Marx citându-l cam în pripă.

Mai zise şi-n loc de "bufet" - "omidă".

Unei colege "revoluţionare"

Colega îmi părea crispată

Şi pe profesori că n-ar da doi sfanţi.

Văzând-o însă, realizez deîndată:

E veselă  - aşa cum o ştiaţi!

Unei melomane în criză de timp

Cu-a sa genetică predispoziţie

A mai citit, n-a prea  "postat".

Dar ne-a trimis o "apariţie"

Chiar demnă de invidiat!

To a gardener needing recycling

There was this colleague from high school, 

Whose Limericks were quite delightful.

He disliked being vain,

Loved quoting Mark Twain,

And his writings were always insightful.
(From someone who also loves safe waters ;) )

Unuia care chibzuieşte orice penny    

Părea, între aeroporturi, chiar foarte ocupat,

Mesaje a mai citit, subtexte-a mai ratat.

Însă pe acea plajă

Pare cuprins de vrajă:

C-un "touch of sin" în faţă este chiar relaxat!

12.12.12 

To "Gesture", for his inspired signatures

There was this guy named "The Slapper"

Who dreamt ev'ry eve after supper

He had always bought

From Costco, sans thought,

But always hit upper after supper.

Lui Bon-Tony, pentru revansa la Safari

Era un tip de mult bon-ton

Ce purta freza, nu breton.

De-l deranja vreun careva

Il si carpea si-i si turna

Din plin - beton.